NEVOIA DE ÎNGERI

        Potrivit tradiției noastre bisericeşti fiecare dintre noi primim la naștere un înger păzitor. Asta nu înseamnă cu putem aproxima numărul sfinților îngeri după numărul oamenilor căci, Domnul poate hărăzi unui înger să păzească nu doar o persoană, ci o cetate întreagă. Astăzi, când trăim într-o mediu hiper-tehnologizat, când omul a făcut salt din stratosferă depășind viteza sunetului, iar cercetările iscoditoare ale omenirii răscolesc praful din cosmos, fel și fel de preziceri ne bombardează cu știri apocaliptice, iar spațiul informatic şi cibernetic a transformat lumea într-un fel de Turn Babel. Sisteme de  GPS, firme renumite de pază și protecție, sisteme de alarmă și supraveghere ultraperformante, structuri de securitate excepționale, detectoare de minciuni, gânduri și câte și mai câte năzdrăvănii omenești: în aceste condiții, oare mai avem nevoie de îngeri păzitori? Mai au ce face ei în viața noastră? Ce să mai păzească!? Oare, ce zic îngerii? Oamenii nu ne mai recunosc și nu ne mai consideră păzitorii lor. Ne-au înlocuit!

       Pare a fi o realitate tristă a contemporaneității, dar, oricât de mult ar încerca omul să-și construiască „surogate îngerești” nu vor reuși. Cereștile şi netrupeștile Puteri au primit poruncă de Creatorul lor și al nostru să nu se depărteze de la noi. Prin păcate, prin ignoranță noi îi izgonim și-i îndepărtăm. Cum ar spune vorba străveche: îi dăm afară pe ușă și ei ne intră pe fereastră. Ce prietenie poate fi mai adevărată decât aceasta? Veritabilă dovadă de fidelitate și statornicie! De am putea să fim și noi ca îngerii, dacă am avea și noi măcar un dram din aceasta în relațiile interpersonale pe care le derulăm zilnic! De-am ști noi de câte ori îngerii ne-au ferit din calea pierzării ... ?

        Cu toate că avem la îndemână atâția „vestitori” sau ,, ştirişti,, care ne agasează cu fel și fel de informaţii (sau știri), îngerii sunt adevărații vestitorii ai voinței dumnezeiești către noi, ajutându-ne totodată să împlinim porunca divină. Oricât de multe sisteme de pază și protecție am inventa, tot Domnul Dumnezeu păzește cetatea, casa, mașina și proprietatea căci „îngerilor Săi va porunci pentru tine să te păzească în toate căile tale” ( Ps. 90, 11) și „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte” (Ps. 126, 1). Nu înseamnă că negăm foloasele gadget-urilor și nici nu tăgăduim progresul tehnic, atât timp cât ele sunt folosite pentru binele omenirii. Problema este în altă parte: să le folosim ca pe daruri ale lui Dumnezeu și să nu uităm că acolo unde este credință neșovăielnică, acolo este binecuvântarea lui Dumnezeu și nimic din cele de pe pământ nu pot înlocui relația noastră cu Dumnezeu.

         Ferecându-ne casa, am fi mai în siguranță dacă am rosti și o rugăciune; unii își achiziționează mașini din ce în ce mai puternice și sigure, zic ei, dar mai sigură ar fi călătoria dacă, la plecare ar rosti o rugăciune în care ar chema pe îngerul păzitor care să-i ocrotească în toate căile și drumurile lor. Alții cheltuiesc sume exorbitante pe agenți de pază, dar uită că cei mai fideli și puternici „bodyguarzi” sunt îngerii Domnului, pe care, din păcate, nu prea îi mai invocăm în rugăciunile noastre, deși prin puterea lui Dumnezeu ei pot săvârși înfricoșătoare minuni în viața noastră.

    

          Să ne amintim din paginile dumnezeieștii Scripturi de cei trei tineri zvârliți de Nabucodonosor în cuptorul de foc. Cine i-a scos nevătămați din gheara focului? Îngerii lui Dumnezeu! (Daniel cap.3, 24-29). Regele Darius, cel care l-a urmat la tron pe regele Nabucodonosor, l-a aruncat pe Daniel în groapa cu lei, unde a rămas toată noaptea; dis-de-dimineaţă după ce-l strigă, Daniel îi răspunde: „Dumnezeu a trimis pe îngerul Său şi a astupat gura leilor, şi ei nu mi-au făcut nici un rău, pentru că am fost găsit nevinovat înaintea Lui...” (Daniel 6,22). Tot un înger la ocrotit pe tânărul Tobie în călătoria sa plină de primejdii și încercări( Tobie 5,4). Exemplele pot continua, fără a exagera și fără a omite un lucru esențial: îngerii nu-l pot înlocui pe Dumnezeu. Ei sunt trimișii lui Dumnezeu.

       

       Prietenia cu Sfinții Îngeri ne aduce în sufletele și în viața noastră binecuvântarea Tatălui Ceresc. Dacă vom cultiva cât mai intens această prietenie neuitând că îngerii sunt fideli și ne vor însoți până-n clipa înfricoșătoarei Judecăți, „ atunci Domnul va trimite pe îngeri şi va aduna pe aleşii Săi din cele patru vânturi, de la marginea pământului până la marginea cerului.” ( Marcu 13, 27).

       

         Avem atât de multe de învățat de la Sfinții Îngeri: să-L lăudăm neîncetat pe Dumnezeu și să ne avem unii pe alții la inimă, frați întru Domnul, să fim supuși și ascultători precum îngerii față de Dumnezeu, Creatorul. Sfinții îngeri nu bârfesc, nu blamează, nu prigonesc, nu înjură, nu sunt avari, egoiști, posesivi, invidioși, nu se mânie, ci se lasă purtați de iubire și ne îndeamnă să procedăm și noi așa căci „cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8).

 

VIEȚUIREA CREȘTINĂ ( II )

În ultima perioadă a vieții, mai ales, gîndul unei comunități creștine l-a urmărit pe Valeriu Gafencu (1921 – 1952), cel care avea să fie numit Sfântul închisorilor, de către Nicolae Steinhardt (1912 - 1989)  -  ambii contemporani ai multora dintre noi. Prin harul care s-a sălășluit în sufletul său, a ajuns la o concepție creștină integrală, capabilă să înțeleagă foarte nuanțat rostul creștinismului în lumea de azi și implicit al viețuirii și conviețuirii creștine.

         Prin urmare, a încercat să definească cu ajutorul unor principii, temeiurile și năzuințele unei comunități spirituale. Aceste temeiuri, năzuințe  și principii, exprimă sintetic o gîndire limpede, clară și oarecum vizionară, fiind temelii nemincinoase atît ale urcușului duhovnicesc personal al fiecăruia, (viețuire creștină) dar, mai ales, ale oricărei împreună lucrări spirituale (conviețuire creștină).

Astfel, temeiul de bază al unei astfel de comunități spirituale este elita creștină.

A fi elită creștină

Ø A fi elită creștină însemnă ca din dragoste pentru Dumnezeu să ucizi tot răul din tine și să urăști tot răul în afară de tine, iar din dragoste pentru oameni să porți crucea lui Hristos zi de zi și să îți pui viața pentru mîntuirea lumii.

Ø A fi elită creștină însemnează a cîrmui corabia lumii spre Hristos, urmîndu-i lui. Lumea văzînd exemplul acestei vieți, să consimtă a-I urma lui Hristos și astfel ... „toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm” conform îndemnului liturgic.

Elita harică se impune prin exemplul bun în trăire și prin consimțirea poporului, pe când exemplul rău nimicește tot

Dorința supremă și aspirația elitei creștine este dobândirea Învierii și astfel

Năzuim spre Înviere, prin faptul că:

Ø Vrem să aducem ( sau să readucem ) neamul la Biserică pentru a ne împăca (sau reconcilia) cu Dumnezeu.

Ø Vrem să creem în familie, în școală, în lume ( în general ) o educație și o cultură creștină pentru desăvîrșirea omului, care să adune toate energiile creatoare omenești în slujba omului și implicit a lui Dumnezeu.

Ø Vrem să formăm omul nou, născut din nou din Dumenezeu ( prin Taina Sfântului Botez ) și din ( și prin ) strădania lui personală.

Ø Vrem să înfăptuim împărăția lui Dumnezeu pe pămînt cu ajutorul Duhului Sfînt, luptînd împotriva forțelor satanice, oculte, etc.

Ø Vrem să trăim într-o comunitate creștină care să dea unitate în diversitatea formelor vieții și care să smulgă pe om din suferința morală și fizică. Prin omul nou s-ar da expresie creștină, prin conținut și formă, tuturor problemelor omenești din toate timpurile.

Posibile principii de viețuire creștină

Ø Principiul dragostei: supunem întru totul iubirea noastră iubirii lui Dumnezeu și în ea ne iubim unii pe alții.

Ø Principiul cinstei sufletești: Suntem nepărtinitori, recunoscînd fiecăruia ce este al lui. Cunoscînd toată uneltirea duhului rău, alegem cu înțelepciune lupta cinstită în care și cei ce cad sunt biruitori.

Ø Principiul educației: Zi de zi mă lepăd tot mai mult de omul cel vechi ca să mă desăvîrșesc în cel nou. Nu eu, ci Hristos trăiește în mine!Ø Principiul rugăciunii: Însoțim întreaga noastră viață cu rugăciunea, particulară și în Biserică.

Ø Principiul unității: Unde sunt doi, sau trei sau mai mulți, una suntem. Un dușman dintre noi este mai periculos decît o mie din afară. Dragostea ce ne unește este mai puternică decît orice ar putea să ne despartă.

Ø Principiul ascultării: Supunem întru totul voia noastră către Dumnezeu, ascultători făcîndu-ne pînă la moarte, urmându-i astfel Mântuitorului care “s-a făcut ascultător până la moarte și încă moarte pe cruce”! Unde sunt doi, unul ascultă. Ascultarea duce Biserica la biruință.

Ø Principiul libertății: În Hristos cunoaștem libertatea sufletească și de acțiune neprihănită, plină de înțelepciune și de îndrăzneală. Libertatea în adevăr respectă ascultarea, înfrumusețează unitatea, mărește simțul răspunderii.

Ø Principiul comunității: Unul întregește ceea ce lipsește celuilalt, astfel ca nimănui să nu-i prisosească și nimănui să nu-i lipsească. Forma ideală o ating cei ce dăruiesc totul, în smerenie. Încadrînd astfel interesele personale interesului general, tindem către o armonie universală. Dăruind vei dobândi!

Ø Principiul jertfei permanente: Muncim și jertfim pînă la moarte, avînd în față realitatea și bucuria mîntuirii

Ø Principiul cunoașterii: Cunoștem tot ceea ce poate fi cunoscut și stăpînim tot ceea ce poate fi stăpînit spre folosul, înălțarea și mîntuirea omului. Cercetăm totul ca din toate să alegem ce e bun.

           Călugării care erau sub ascultarea Sfântului Pahomie cel Mare (292-346), părinte al pustiei şi întemeietor al monahismului de obşte, erau obligați să învețe Evanghelia pe dinafară, pentru a avea fără încetare legile lui Hristos  prezente în minte, ca într-o carte deschisă permanent în fața ochilor sufletești; astfel ele se întipăresc în sufletul lor, lucrare ce le permitea să le împlinească cu mai multă ușurință și exactitate. Sfântul  Serafim din Sarov (1759-1833) zicea: ,,Trebuie să ne obișnuim sufletul să înoate, dacă se poate spune așa, în legea Domnului, pe care trebuie să o luăm de călăuză pentru viața noastră”.
           Zaheu şi casa lui poate constitui un model de vieţuire creştină. Jurnalul fericirii, al lui Steinhardt, e un manual practic de gândire și viețuire creștină. Petre Țuțea (1902 – 1991) spunea că „Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri.”
          Cercetînd Evanghelia, și aplicând învățăturile în faptă, în cuvânt și în gând, omul va fi următor și împlinitor al voii Domnului și în puțină vreme Evanghelia îl va face să treacă de la pruncia spirituală, la maturitatea spirituală în Hristos. Atunci va deveni acel bărbat fericit, „care n-a umblat în sfatul necredicioșilor și în calea păcătoșilor nu a stat și pe scaunul păcătoșilor n-a șezut; ci în legea Domnului e voia lui și la legea Lui va cugeta ziua și noaptea. Și va ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa și frunza lui nu va cădea; toate câte va face vor spori (Ps. 1, 1-3).

Sfântul Duh îi învață pe adevărații slujitori ai lui Dumnezeu, pe acei oameni pe care Dumnezeu i-a ales, spunându-le : ,,Luați aminte, poporul meu, la legea mea, plecați urechile voastre spre graiurile gurii mele” (Ps.77, 1).

VIEȚUIREA CREȘTINĂ ( I )

Niciun om nu se poate simți pe deplin înțeles de o altă ființă umană. Iar acest lucru apare din diverse motive: pe lângă limitele noastre firești, de autocunoaștere, exprimare și întelegere, discordanța este determinată și de factori ce țin de formare, prin diverse forme de educație și socializare. Din acest motiv, poate, cultivăm mai multe relații: adică ceea ce nu putem comunica eficient cu un om, poate reușim cu altul. Dar, in ciuda multelor noastre relații, există și rămâne în noi, o singurătate pe care nimeni nu o poate, omenește, nici explica si nici alunga.  

Unii cugetători au încercat și să explice și să dea recomandări pentru umplerea acestui gol, dar nu „omenește”. Fericitul Augustin (354 – 430) spunea odată că „În fiecare din noi, există un gol de forma lui Dumnezeu, care poate fi umplut doar de Dumnezeu”. Din aceasta perspectivă, orice demers uman de a se împlini și de a alunga singurătatea, doar prin comunicarea cu semenii, este sortit eșecului.

Umilinţa asumată întru dobândirea sfinţeniei este a celor puţini, este o excepţie. Dar umilinţa luminoasă, vieţuirea şi convieţuirea demnă a oamenilor, este, cu siguranţă, un precept moral creştin esenţial, care condiţionează civilizaţia. Căci atât persoana, cât şi societatea, au nevoie, spre a putea fi calificate drept civilizate, de a fi dominate de atitudini demne, nu impertinente, nici slugarnice. O caracteristică comună majorităţii ţărilor fost comuniste est-europene este religiozitatea lor, respectiv credinţa creştină conservată chiar în anii de ateism impus. Dar, paradoxal, aceloraşi societăţi post-comuniste, religioase în comparaţie cu Vestul masiv secularizat, li se impută - cel mai adesea pe dreptate - lipsa de civilizaţie. Iar minţile luminate de ştiinţă, dar nu atât de mult de Duh, asociază imediat această lipsă de civilizaţie cu prea multul Creştinism al respectivelor popoare.

 Este o asociere care ignoră esenţialul: toate societăţile vestice civilizate au la baza civilizaţiei lor spiritul creştin, deci implicit exerciţiul de către membrii societăţii a ceea ce se poate numi o umilinţă luminoasă și anume: respectul, toleranţa, micile concesii necesare unei convieţuiri decente. Acest spirit creştin a impregnat constant decenii, uneori secole la rând, normele legiferate de către state. Ca atare, civilizaţia lor s-a construit şi sedimentat tocmai pe baza spiritului creştin. Care spirit este acum în vizibil declin, datorită secularizării şi globalizării. Iar astfel, respectivele societăţi pierd din zi în zi câte ceva din civilizaţia lor atât de apreciată.

Se impune, așadar, ieşirea din clişee cvasi-ştiinţifice anticreştine și intrarea mai profundă în Duh, dacă ne dorim a fi persoane şi societăți civilizate. Fiindcă, după decenii bune de slugărnicie şi tiranie politico-socială promovate tot cvasi-ştiinţific, nu am redescoperit încă valoarea bunei cuviinţe creştineşti, condiţie sine qua non a unei civilizaţii autentice.

Când se vorbeşte de societatea de azi se afirmă că trăim într-o societate secularizată. Ce este o societate secularizată? Este societatea în care “ignorând cerul, omul de astăzi regăseşte pământul”. Lumea secularizată îl deturnează pe om de la scopul său principal: mântuirea sufletului; şi întoarce privirile omului de la lumea valorile spirituale, către (non)valorile marcate de efemeritatea acestei lumi.

Efectul negativ al secularizării îl arată pe om „înhămat la jugul spațiului și al timpului” făcându-l să deplaseze centrul de greutate al vieții de la Dumnezeu la om, sau altfel spus, de la teocentrism la anthropocentrism, și aceasta se vede în aceea că lumea se gândește și pune preț mai mult pe trup decât pe suflet, dominată fiind mai mult de valorile pământești decât de cele cerești. Preocuparea majoră nu mai este religia, familia, valorile creştine ci economia, aceasta ducând inevitabil la uitarea lui Dumnezeu şi la apariţia fenomenului cunoscut sub numele de consumism, sau „a trăi pentru a consuma şi a consuma pentru a trăi” și constituie unul din cercurile vicioase cele mai periculoase ce caracterizează în mod relevant condiţia noastră socială şi existenţială.

Secularizarea este înţeleasă ca o diminuare a preocupărilor religioase în condiţiile pluralizării activităţilor, a diversificării solicitărilor zilnice, care la nivelul societății aduc o serie de mutaţii în aceasta, mascând dezideratul comun al membrilor societății  (convieţuirea armonioasă şi mântuirea sufletului), şi făcându-le prioritare pe celelalte (economia, consumismul, etc.) care sunt extrem de efemere. Societatea actuală secularizată nu permite intervenţia veşniciei în structurile ei, omul vrând să se debaraseze de intervenţia divină în viaţa sa și nemailăsându-I loc niciunde lui Dumnezeu.

CRUCEA … FRICĂ, SUFERINȚĂ SAU MÂNTUIRE? RĂSTIGNIREA CARE DUCE LA MÂNTUIRE

"Întru răbdarea voastră vă veți dobândi sufletele voastre." (Luca 21, 19). "În necazurile (suferințele) voastre, fiți îndelung răbdători! " (Înțelepciunea lui Isus Sirah 2,4) "În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți Eu am biruit lumea!" (Ioan 16, 33) Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci (14 septembrie) ne readuce aminte an de an de de ceea ce înseamnă deopotrivă suferință și mântuire. Ne readuce aminte de lupta omului cu poate cu cei mai mari inamici ai săi: păcatul, lumea și cu sinele (cu eul) propriu! Ne este  frică să suferim. Ne este frică și de cea mai mică durere. Unora frigul li se pare cea mai înspăimântătoare durere fizică, altora durerea de măsea sau o criză de rinichi. Pentru alții singurătatea văduvia, starea de orfan, poate fi simțită adesea ca o durere de ordin fizic. Oricum ar fi, suferința nu este pe placul nostrum, asta e clar! Ca și creștini știm că pentru a ajunge la Înviere trebuie să trecem prin povara Crucii, așa cum a făcut și Hristos Domnul. Să ne lepădăm de sinele nostru, sa ne asumăm crucea și să-I urmăm! Dar oare este obligatoriu ca toți să suferim? Sau unii se pot erija? Există oare o cale spre mântuire fără suferință? Un părinte, Seraphim Rose (1934 – 1982), spunea: "Noi, cei ce ne numim creștini, nu trebuie să așteptam nimic altceva decât să fim răstigniți. Căci a fi creștin înseamnă a te răstigni, în aceste vremuri si în oricare alte vremuri, de când Hristos a venit întâia data. (...) Și trebuie să fim răstigniți la vedere, în ochii lumii, căci împărăția lui Hristos nu este din această lume, și lumea nu o poate primi, și nu o poate primi nici măcar un singur reprezentant al ei, nici pentru o singura clipă.” Ce-o fi însemnând această răstignire pentru noi cei de astăzi? Sfinții Părinți spun că suferința vine din lipsa plăcerii. Suferim pentru că vrem să trăim o stare continuă de gustare a plăcerii, și când acest fenomen este întrerupt, din diferite motive, apare durerea, sau întristarea după momentele în care eram obișnuiți cu gustarea plăcerii. Deși suntem foarte mândri și egoiști încercăm uneori, cu ajutorul lui Dumnezeu, în relațiile cu cei din jur să ne dăm mai puțină importanță nouă înșine și mai multă celorlalți. Această atitudine, pe care am învățat-o din Evanghelie, ne ajută de multe ori să scăpăm de suferință, pentru că din punct de vedere moral ne-am plasat pe o poziție pe care știam că o să suferim și ne pregăteam pentru asta. Eram împăcați cu ideea și parcă de fiecare dată prindeam curaj să rezistăm, și ceream ajutor lui Dumnezeu. Plasându-ne pe o poziție care nu incomoda pe ceilalți, ba dimpotrivă, îi favoriza, nu aveam concurență, nu ne era frică de o suferință ulterioară, ci acceptam direct suferința maximă pe care o puteam obține în acea postură în grup. Acest lucru ne dădea liniște și scăpam de frica aceea: „dacă o să fiu eu cel care...”. Scăpam de amenințarea cuțitului la gât și eram mai liniștiți! Din punct de vedere psihologic se poate afirma că aceste gen de comportament te ajută să te plasezi pe poziția în care vei obține minimul de plăcere cu minimul de frustrări... prin urmare și un minim de suferință, dacă ne gândim că suferința este de fapt durerea care provine din neîmplinirea dorințelor (nevoilor) proprii și personale. Dacă te auto-propui primul, pentru a avea cele mai mari beneficii într-un grup, atunci te plasezi pe poziția în care vei obține maximul de plăcere dar și cu maximul de frustrări, frustrări provenite din teama că cei din jur nu-ți vor confirma poziția și vei ajunge până la urmă să beneficiezi de mai puțin sau chiar deloc. Dacă suntem puțin atenți la ce se întâmplă în lumea noastră vom observa că acolo unde este ciolanul acolo sunt și câinii. Unde sunt beneficii și o vacă de muls acolo e mare concurență. Unde se fac bani repede și beneficiile vin pe termen scurt, acolo trag majoritatea oamenilor. Unde-i chin, suferință, muncă, trudă, stres, beneficii pe termen lung, acolo vin puțini sau deloc. Un părinte din Muntele Athos întrebat dacă are liniște și dacă se poate ruga el a răspuns ceva de genul: „În sărăcie nu te deranjează nimeni”. Dacă n-ai nimic valoros care să-i atragă pe ceilalți, atunci nu vei fi deranjat și nici luat la ochi. Dacă vrei prin atitudinea ta bani, funcții înalte, câștiguri politice, mărire , dacă ai influențe asupra maselor de oameni, sau poți în vreun anumit fel aduce beneficii altora, atunci cu siguranță vei avea concurență și vor vrea și alții o felie din tortul tău. Poziționându-te astfel poți lesne să ajungi la suferință, neobținând ceea ce ți-a propus. În general lumea caută cele materiale și aici se dă toată bătălia, și e normal că din această „luptă” cei implicați să iasă răniți și suferind. Cu cât acorzi mai puțină importanță celor materiale și mai multă celor duhovnicești cu atât vei fi mai puțin interesant pentru lume, și vei ieși mai puțin rănit din această luptă. Astfel Crucea pe care trebuie s-o purtăm toți pentru a ajunge la Înviere nu este altceva decât lepădarea de sine și de cele materiale, sau încercarea continuă de a obține bucurie din cele duhovnicești, din relația cu Dumnezeu și cu semenii. Presupunând că există o cale spre mântuire cu minim de suferință, acea cale este chiar viața trăită fără a pune preț pe cele materiale, dar raportându-ne mereu la poruncile Mântuitorului Hristos. Dacă ne este frică de Cruce, să ne răstignim egoismul! Și mândria! Și slava deșartă! Putem scăpa oarecum de suferință, transformând Crucea lui Hristos în renunțare la toate cele ale lumii! Și mai ales la păcat, în toate formele lui! În Tradiția Bisericii Ortodoxe Crucea este de fapt asceză, dezpătimire, luptă pentru a lepăda păcatul – ca singur responsabil pentru suferință. Păcatul ne face egoiști și ne poziționează pe postura psihologică în care să așteptăm maximul de plăcere. Smerenia dimpotrivă, te apropie de Dumnezeu. Smerenia este prima treaptă a drumului spre adevăr, spre libertate. Sensul vechi al cuvântului smerenie ( etimologia cuvântului vine de la slavonul „mera” care înseamnă „măsură”)  este „a reveni la adevărata măsură”, „a deveni ceea ce eşti cu adevărat”. A fi smerit înseamnă a cunoaşte adevărul despre tine însuţi, a-ţi cunoaşte măsura. A ne smeri înseamnă a cunoaşte cine suntem! Suntem OAMENI, creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și înzestrați cu iubire, cu puterea de a ierta, cu speranță, cu credință pentru care raiul nu este o himeră ci o realitate și scopul suprem al vieții!

 

UNDE MAI ESTE PACEA DIN SUFLETELE NOASTRE?

Uitarea vine odată cu obişnuinţa. Ne obişnuim cu o situaţie neplăcută şi nici nu o mai sesizăm. Sau, obişnuindu-ne cu o stare de bine, ni se pare indispensabilă.

           Obişnuinţa are şi părţile ei bune, pentru că te face să uiţi, să treci cu vederea nimicurile, dar are şi un mare defect: te poate condamna la uitarea de sine, trecând cu vederea lucrurile indispensabile vieţii, minţii şi sufletului nostru.

Pacea, de pildă. De-i întrebi pe oameni „este pace?”, îţi vor răspunde că nu au auzit să înceapă vreun război. „E bunăstare, şi acesta-i semn de pace”, vor cugeta ei, ca la televizor. Aceasta e însă doar o aparenţă, o minciună, pe care am auzit-o spusă undeva, peste tot – şi ne-am obişnuit cu ea pentru că ne-a plăcut. Nu ne pune în criză, deşi, fie vorba între noi, tocmai această bună-nelinişte ar putea să ne scoată din criza în care ne-a adus însăşi minciuna.

Lucrurile stau însă cu totul altfel. Neliniştea, ca un fir roşu, ca un curent de înaltă tensiune, străbate lumea. Adică e mai puţină pace astăzi decât oricând altădată în istoria lumii. Dar un fenomen ciudat se petrece: cu cât zgomotul e mai mare, cu cât creşte neliniştea, cu atât mai puţin conştientizează oamenii cât de tulburate le sunt apele minţii şi sufletului lor! Iar lucrul acesta nu-l spun teologii – cine mai are vreme să-i asculte, când ei înşişi sunt pătrunşi de această atmosferă, până la a nu o mai sesiza?!

Unul dintre cei mai mari tâlhari ai păcii mondiale este cunoscut sub numele generic de „cultură de consum”. Colaborează îndeaproape cu publicitatea, cu divertismentul, cu aproape orice înseamnă comunicare şi modă. Cu cât ai mai multe dorinţe, cu atât mai puţine pot fi îndeplinite şi, ca atare, te simţi frustrat şi nefericit. Să nu ne imaginăm însă că e vorba de o simplă tulburare a unor nevoi neîmplinite. S-ar putea susţine că se naşte o adevărată teroare, care pe unii îi poate duce până la boală psihică. De altfel, şi la noi în ţară nişte psihiatri ieşeni observaseră apariţia unui nou sindrom de boală psihică, în special în rândul femeilor tinere, care nu-şi pot permite lucrurile pe care le doresc…

Publicitatea întreţine, de bună seamă, o stare de război, iar lucrul acesta îl trădează chiar limbajul pe care l-a adoptat. De ce i se zice campanie publicitară, de ce se construiesc strategii publicitare, de ce se fixează ţinte, dacă nu pentru câştiga războiul pe care-l duc cu consumatorii – în viziunea lor, întreaga populaţie a lumii?

Un efect colateral al războiului publicitar, mai mare decât vătămările sale primare, este (ca un exemplu, dintre multe altele) stresul ratelor neplătite. Acesta e mai redus la început, când abia ai făcut cumpărătura şi te amăgeşti cu plăcerea de a avea mobila dorită, maşina sau plasma din salon, însă datoriile cresc – şi mai vine şi criza! Aşa că se trezesc oamenii, săracii!, că le trebuie cel puţin o viaţă de muncă – dacă nu cumva vreo două, trei! – ca să poată plăti datoriile făcute în câţiva ani. Undeva s-a petrecut o înşelăciune, dar cine mai are timpul să cerceteze aceste lucruri când ratele trebuiesc plătite – că, dacă nu, vin şi-ţi iau bunurile sau casa!

Fiecare dintre noi cunoaște oameni care şi-au pierdut cu totul liniştea. Firi vesele, optimişti, odinioară, le vine din ce în ce mai greu să zâmbească şi să se bucure din tot sufletul de viaţă. La ce ne mai foloseşte tot ce am adunat, dacă ne-am pierdut liniştea? Ce păcat că înţelegem acest lucru atât de târziu – aceasta, pentru cine ajunge să-l înţeleagă. Şi, până la urmă, baiul cel mai mare nu e nici măcar uriaşa datorie din bancă, ci lipsa credinţei, care te face să te simţi singur şi lipsit de soluţie. Unii, mai labili psihic, au ajuns până în pragul sinuciderii, sau chiar la sinucidere. E mai rău decât în războaiele cele mai sângeroase din trecut, când oamenii nădăjduiau și nu-și pierdeau credința, chiar şi în situaţiile cele mai imposibile – căci știau, erau convinși că viaţa şi moartea în mâna Domnului sunt…

Totul arată frumos la televizor sau în revistele la modă; mass-media în genere se străduieşte să ne convingă că trăim într-una din cele mai bune lumi posibile – şi asta, în primul rând, pentru că sunt atâtea mijloace ca să ne distrăm. Dar însuşi televizorul este, după unii analiştii politici şi sociologi, cel mai mare terorist din istoria lumii. Aceștia arată că proporţional cu violenţa transmisă prin televizor – ficţională sau reală în programele de ştiri – creşte sentimentul de insecuritate, neîncrederea în ceilalţi oameni, frica şi teroarea. Bătrânilor le este frică să iasă din casă, iar la copii se înregistrează stări psihice compatibile şocului post-traumatic.

Mass-media în general întreţine o stare de panică, de urgenţă. Totdeauna în programele de ştiri tonul este acela al unei „apocalipse” în desfăşurare. Nu poţi să nu te tulburi chiar şi numai auzindu-i cum vorbesc pe un fond muzical de tensiune trepidantă, chiar dacă povestesc un fapt obişnuit.

 Să nu credeţi însă că oamenii fug de acest fel de tulburare. În chip paradoxal, ei se obişnuiesc cu tulburarea şi nu mai pot fără ea. Funcţionează ca un drog, pe principiul că viciul dă dependenţă. Mecanismul e simplu. Divertismentul, televizorul în special, muzica şi toate cele ce excită puternic simţurile îi scot pe oameni în afara lor, îi parchează undeva la periferia fiinţei, acolo unde nici nu mai au habar că au suflet, că au o intimitate, un for interior. În acest timp, când noi lipsim de acasă, înlăuntru creşte haosul şi nebunia. Pentru că toate cele trăite neliniştitor undeva în lume, toate păcatele săvârşite se răsfrâng înlăuntrul sufletului nostru – fie că suntem sau nu conştienţi de aceasta. Aşa că atunci când ne întoarcem acasă, când aflăm momentele noastre de linişte, de singurătate, ne trezim în faţa unui imens război interior: dorinţe nesatisfăcute – frustrări, frici, nelinişti şi tulburări.

Acolo s-a sălăşluit deja duhul lumii!

Soluţia? O reîntoarcere. Fără Hristos, oamenii nu mai au cum să redobândească acea pace sufletească pe care Dumnezeu le-a dăruit-o la naştere. Nici cântecele nu vor mai veni din adâncul sufletului, aşa cum erau cântate odinioară de ţărani pe câmp, nici dimineţile nu vor mai fi atât de senine, nici serile atât de liniştite şi odihnitoare…

 Datorită desensibilizării continue la stimuli – un fel de adaptare a creierului la tensiunea trăirilor tari – e nevoie de senzaţii tot mai puternice pentru a întreţine atenţia, lucru care explică alunecarea în violenţă tele-vizuală dusă la extrem, precum şi consumul tot mai mare de pornografie. Apar astfel motive noi de tulburare. Violenţa naşte mânie şi violenţă. Pornografia cere satisfacere, noi parteneri, conflicte de conştiinţă şi alte o mie de motive care-i duc pe oameni la nelinişte şi deznădejde.

În fond, acesta e preţul plătit culturii de consum, distracţiei din faţa televizorului, modei, divertismentului în general: pacea sufletească. Vi se pare puţin lucru? Neliniştea a pătruns în lume şi stăpâneşte omenirea mai mult decât în perioadele de război. Dar chiar acesta e semnul că suntem într-un război. Suntem incluşi într-un război paradoxal, în care suntem luaţi aliaţi pentru a lupta împotriva noastră înşine, împotriva lui Dumnezeu. Căci toate cele descrise până acum nu sunt decât expresii ale eşecului la care a ajuns umanitatea care a optat pentru o viaţă fără Hristos. O lume care s-a încrezut în Darwin și în teoriile lui, ajungând să trăiască mai rău decât maimuţele la care acesta se închina.

Pentru mulţi, cuvintele credinței nu mai au sens. Le e greu să accepte faptul că trăiesc în minciuna unei vieţi atât de tulburate, că, într-un fel, iadul a început deja de aici. Unii caută soluţii economice la datorii – „Oare poate Hristos să-mi plătească datoriile?”, se gândesc ei dezaprobator. Alţii se amăgesc cu încă puţină plăcere trupească: băutură, desfrânări – „că moartea tot vine”, îşi spun, simţind-o tot mai aproape, fără să conştientizeze acest lucru până la ultimele sale consecinţe.

Acesta este numitorul comun al lumii moderne: neliniştea şi tulburarea. Toată cultura divertismentului e făcută special pentru a ascunde această stare de lucruri, pe care, de altfel, o acutizează şi o cronicizează până la cele mai grave consecinţe.

La celălalt pol ne aşteaptă însă Hristos. El, Cel ce S-a răstignit pentru întreaga lume, chiar şi pentru aceia care astăzi nu vor să ştie de El sau, cel mult, Îl privesc ca pe un auxiliar religios al realizării materiale în viaţa aceasta… Hristos vine să ne ofere pacea Sa, lucru care nu pare de mare preţ în faţa ofertei nesfârşite a lumii moderne. Dar cine a cunoscut pacea lui Hristos doarme liniştit noaptea, se bucură de fiecare răsărit de soare, de un zâmbet de copil, de fiecare floare. Viaţa însăşi devine un cântec şi fiecare zi o sărbătoare.

Da! Chiar dacă avem datorii în bancă pe care nu le putem plăti decât în zece vieţi, chiar dacă ne-am afundat în păcate a căror amintire omul nu o poate duce, chiar dacă ne-am pierdut respectul de sine, harul Sfântului Duh ne poate aduce în suflete pacea lui Hristos – dacă mai întâi ne-am împăcat cu El, spunându-i toate păcatele noastre, pentru a lua asupra Sa povara lor.

De multe ori, (poate de prea multe ori) suntem (sau am fost) păcăliţi. Numele fericirii nu este distracţia, ci pacea lăuntrică. Cine a cunoscut-o nu se mai satură de ea niciodată, îi ţine de sete şi de foame, de dorinţa de nou şi de mângâiere. Încercaţi această pace dumnezeiască pe care o aduce spovedania sinceră şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, această pace pe care o aduce rugăciunea de toată vremea, când mintea se curăţeşte şi se luminează…

Lumea, nu ne poate face fericiţi, deşi ne făgăduieşte acest lucru.

 Dumnezeu însă nu a dezamăgit pe nimeni, niciodată – credeţi acest lucru şi transmiteţi-l mai departe!

Aceasta, înainte de a fi prea târziu pentru tine, pentru mine, pentru fiecare dintre noi, atunci când alte războaie vor da peste noi şi nu ne vom mai găsi inima în piept de tulburare, iar despre pace oamenii nu mai vor şti să vorbească, uitându-i până şi gustul. Până atunci – mult, puţin, nu ştim, Dumnezeu știe – mai avem încă vreme să dobândim liniştea sufletească, cel mai important lucru din lumea aceasta, pacea pe care ne-o dă Hristos – El însuşi, prin prezenţa Sa, aducându-o în inima noastră.

 Și atunci îndemnul liturgic ,,Cu pace Domnului să ne rugăm” ne va fi o stare firească a sufletului când ne vom ruga pentru  Pacea de sus …,  Pacea a toată lumea …, Înger de pace credincios îndreptător, păzitor al sufletelor și al trupurilor noastre… și pentru ca sfârșitul creștinesc al vieții noastre să fie … fără durere, neînfruntat, (și mai ales) în pace!

FOLOSUL ȘI PUTEREA LIMBILOR DE FOC ALE RUSALIILOR

	Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi (apostolii) împreună în acelaşi loc.
	Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei.
	Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei.
	Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi.
	Şi erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer.
	Şi iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa.
	Şi erau uimiţi toţi şi se minunau zicând: Iată, nu sunt aceştia care vorbesc toţi galileieni? (Faptele Apostolilor 2, 1-7)

Astăzi este a cincizecea zi după Înviere când s-a întregit Revelația Divină (sau descoperirea Dumnezeiască) către oameni. Astăzi s-a predicat de către oameni, prima dată pe pământ, despre Sfânta Treime. Duhul Sfânt, a treia Față a lui Dumnezeu, a venit din cer.

Astăzi Duhul Sfânt unifică oamenii, neamurile, prin Biserică ce și-a luat numaidecât misiunea în cel mai serios mod cu putință.Toate neamurile care erau în Ierusalim, astăzi aud cuvântul lui Dumnezeu fiecare în limba lor și toți se mirau și se minunau! Oare de ce se mirau și se minunau? Să ne aducem aminte că la început era o singură limbă între oameni și se înțelegeau toți. Aceasta a fost până la turnul Babel. Această zidire din Babilon voia să fie o legitimă apărare a oamenilor împotriva lui Dumnezeu, care pentru fărădelegile lor îi pedepsise cu potopul. Această apărare a fost pedepsită cu înmulțirea și neînțelegerea limbilor. Până în ziua de azi se aude și se simte ecoul acestei pedepse. Orice neînțelegere și confuzie se numește babilonie și presupune a se înțelege că din lume lipsește Dumnezeu sau a fost izgonit!

Dar astăzi, în ziua Cincizecimii, ziua Pogorârii Sfântului Duh, pedeapsa din Babilon încetează.  Toate neamurile pământului adunate în Ierusalim – Scriptura pomenește de 16 la număr – astăzi se unifică într-o singură înțelegere prin puterea și lucrarea Sfântului duh, dată Sfinților Apostoli, dată de azi, primei Biserici!

Astăzi toate neamurile aud fiecare în limba lor, despre singurul lucru care mai poate uni laolaltă: despre existența unei Societăți desăvârșite, aceea a Sfintei Treimi. Deci marea societate umană a neamurilor este îndemnată să fie reflexia pământească a acestei Societăți cerești, care este singura soluție a ieșirii neamurilor din Babilonie!

Ziua Pogorârii Sfântului Duh mai în seamnă și ieșirea omului din omenesc și frică și trecerea lui la dumnezeiasca seninătate. Apostolii care erau ascunși de frica iudeilor, deși erau încredințați de marea realitate a Învierii, deși au văzut și chiar au făcut lucruri mai presus de firea omenescă, încă mai plăteau tribut acestei firi pur omenești și tremurau din toate fibrele neputinței omenești.

Duhul Sfânt prin pogorârea Sa, a șters frica din firea lor.

Putere de sus și limbă de foc s-a dat omului și omul ia foc și lumină divină.

De acum apostolii nu mai grăiau dintr-ale lor, ci din și prin cunoștința Sfântului Duh!

Dumnezeiasca prezență strămută omul în fericirea după care de altfel umblă și fuge toată viața, aceea a certitudinii existenței si prezenței lui Dumnezeu în lume! Astfel, de acum nu mai este putere pe lume, de care omul să se teamă și în același timp, același om nu mai este el însuși o primejdie pentru nimeni.

Numai așa se poate explica minunea că 12 oameni simpli, dar convinși până în străfundurile lor, de evidența divină, au biruit imperiul roman, stârnind o revoluție fără arme, cum nu s-a mai văzut nici până atunci și nici de atunci. Au cutreierat și străbătut toată lumea, înfruntând toate primejdiile vremii și ale locurilor, câștigând suflete pentru Dumnezeu și Rai, nu numai prin cuvânt ci până și cu prețul vieții lor. Și-au dat viața ca un ultim și cel mai puternic gest de biruință a spiritului asupra materialității lumii acesteia.

Iată ce destin are și poate avea un om îmbrăcat în Duhul Sfânt și ce poate face o limbă de foc a Divinei prezențe!

Unde mai sunt astăzi limbile de foc? Aceasta nu este o întrebare ci o propunere, o rugăminte, o rugăciune pentru Pogorârea Duhului Sfânt în sufletele noastre și implicit în lume!

Din cuvintele pr. Arsenie Boca

FERICIȚI CEI CE N-AU VĂZUT ȘI AU CREZUT!

Să tot fie aproape două milenii de când ne purtăm prin lume cu Toma de mână și nu știm prea bine de ce i se spunea Geamănul și poate prea târziu ne dăm seama că-i suntem deopotrivă. Frate de credință și îndoială, de înfrigurări și așteptare, de cutremur si îngenunchiere, el rămâne obsesia noastră perpetuă și întruparea neputinței noastre de a accepta Bucuria dintr-odată și fără echivoc.

Există nu numai o dramă a Patimilor, ci și una – mai puternică – a Învierii, și ea se consumă totodată în sufletul lui Toma. În trei trepte se consumă, toate ale lui Toma: el află și nu-i vine să creadă; vede și încă se îndoiește; se înfrânge și biruiește.Toma nu e necredincios prin structură, ci mai degrabă închipuie ipostaza omului care exclamă: e prea frumos ca să fie adevărat! El nu e un împietrit, cum devenise – de pildă – Iuda. El nu refuză sa creadă; el e doar copleșit de obiectul credinței lui virtuale. Fenomenul Învierii i se pare colosal. Poate că e singurul dintre ucenici care intuiește implicațiile  cosmice ale Minunii!

Toma știe că Adevărul trebuie să existe în sine, dar îl imploră să-i devină certitudine, adică adevărul lui, personal. Cei zece apostoli îi spun: “Am văzut pe Domnul!”. El nu le pune la îndoială spusele, ci doar putința ochilor lor de a nu se fi înșelat. De aceea, el se hotărăște să facă apel la simțul tactil, cel mai material dintre cele cinci simțuri ale omului. Aceasta, în ipoteza că Domnul i se va arăta și lui. Toma îl vede pe Domnul. Și totuși, se îndoiește de adevărul Lui. Nu se încrede in simțul văzului. El știe ce poate fi o vedenie, o halucinație, o iluzie optică, o sugestie în masă. Prevăzuse impasul, era pregătit. Nici nu era el întâiul șovăielnic. Oare Petru nu se îndoise de Cel ce umbla pe ape? Oare același Petru nu se îndoise de dumnezeirea Celui stâlcit in bătăi? Oare Maria Magdalena nu i se plângea Grădinarului că i se furase Stăpânul din mormânt? Toma ședea in fața lui Iisus cu povara – adânc omenească – a tuturor îndoielilor Vechiului și Noului Testament.

Îndoiala e jumătatea drumului dintre credință si necredință, și poate duce ori la una ori la cealaltă. Împietritul, în schimb, refuză deopotrivă și adevărul și certitudinea. El nu solicită miracolul, iar când acesta se produce totuși și îi ofera evidența, el va exclama (ca și fariseii de odinioară): Cu domnul demonilor ii scoate pe demoni.

Toma e un necredincios numai prin aceea că, bântuit de îndoială, are nesăbuirea de a solicita minunea sensibilă. El nu cunoaște credința pură. Este el un spirit inferior? Până la acest prag cel puțin, așa se arată. Dar Domnul îl cunoaște mai bine pe Toma și, înainte ca acesta să-și fi rostit cererea, întinde palmele spre el, îi oferă urmele cuielor si urma suliței …    

Aici e minunea! Nu ni se spune că Toma ar fi ajuns să atingă cu degetele sale rănile Domnului. Gestul însuși al lui Iisus de a i se supune sensibil îi sfărâmă îndoiala și-l prăbușește in genunchi zicând: Domul meu și Dumnezeul meu! El nu se poate încovoia la treapta spiritului de jos. E un biruitor lăuntric: rănile Domnului sunt și ale lui Toma, Domnul Hristos este și al lui Toma!

Lui Toma i se rostește Cuvântul. Credința de acum a lui Toma nu e un triumf al exprienței, nu simțurile sunt acelea care-i adeveresc realitatea Celui Înviat. El știe că chiar dacă degetul său ar fi ajuns să pipăie rănile Domnului, aceasta nu i-ar fi rezolvat dilema din care, rațional, nu se poate ieși: dacă ceea ce văd e nălucă, cum de se lasă pipăit? Iar dacă are trup, cum de a intrat prin ușile încuiate?

Credința lui Toma este rodul întâlnirii dintre om si Dumnezeu în clipa când unul îl caută iar Celălalt i se îmbie. Să amintim de roua care nu poate umezi floarea dacă aceasta nu i se deschide?

De curând, giulgiul de la Torino a fost din nou scos la vedere și câteva sute de savanți au îndreptat asupră-i lentile, pelicule, pensete, microscoape electronice, raze de tot felul, izotopi si ordinatoare, ca tot atatea degete ale lui Toma, înfipte in rănile lui Iisus. Concluziile par spectaculoase, dar nu ne impresionează. O parte din lume continuă să ceară minuni.

Dar noi, cei din Duminica Tomii știm că Minunea este zilnic cu noi, dar totuși se află la măsura îndoielilor și deschiderilor noastre!

ACEASTA ESTE ZIUA PE CARE A FĂCUT-O DOMNUL, SĂ NE BUCURĂM ȘI SĂ NE VESELIM ÎNTRU EA !” (Ps 67, 1-3).

     "Ziua Învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere".
     Învierea Domnului nostru Iisus Hristos nu este ceva separat de noi, ci este ceva care trebuie să se întâmple și în noi.
     Ca să ajungem la înălțarea la cer trebuie mai întâi să ne înălțăm peste lumea aceasta, să ne înălțăm peste păcatele noastre, să  nu mai admitem în viața noastră nici un fel de lucru rău si atunci înălțați fiind peste păcate, înălțându-ne prin virtuți, putem ajunge și la înălțarea împreună cu Mântuitorul Iisus Hristos.
    Învierea Sa, al cărei imn - Troparul Paștilor - este cel mai triumfal pe care l-a cântat și l-a auzit vreodată neamul omenesc, creează în noi, creștinii, o stare sufletească ce nu se poate compara cu nici una din cele prin care trec oamenii. Această stare este efectul unei ușurări, al unei bucurii, al unei încrederi și al unei nădejdi, pe care n-o poate produce în om, nici un alt fapt, nici un alt sentiment, nici o schimbare, nici o emoție din cele ce pot încerca sufletul uman.
     Învierea lui Hristos a rupt valul care acoperea omului misterul existenței post-mortem, a deschis vieții omenești o privire spre zarea veșniciei, a luat morții rolul și caracterul de sfârșit tragic și dureros. Viața nu este o scânteie efemeră și enigmatică în haos; este o existență de durată cu destin spiritual în eternitatea în care se integrează cu preț de suflet și cu rost dumnezeiesc.
     Suferința și biruința, durerea și bucuria, Crucea și  Învierea își corespund și se completează, ca două fețe paralele si echivalente ale faptului creștin.
     Bucuria pascală, pe care omenirea o evocă intens și solemn de aproape două milenii, este bucuria și nădejdea noastră cea mai mare, nu doar timp de patruzeci de zile, până la maiestuoasa Înălțare a Domnului ci este bucuria de fiecare zi și fiecare ceas al vieții noastre de creștini.
     Cu fiecare cântare pascală  și cu fiecare salut pascal "Hristos a Inviat!", adeverim, mărturisim și trăim marele Lui Cuvânt dumnezeiesc: "În lume necazuri veți avea, dar indrăzniți, Eu am biruit lumea!" (Ioan 16,33).
     În aceasta biruință credem si izbândim, cântând imnul triumfului creștin: HRISTOS A INVIAT DIN MORȚI CU MOARTEA PE MOARTE CĂLCÂND ȘI CELOR DIN MORMINTE VIAȚĂ DĂRUINDU-LE !
     Fiind întrebat odată părintele  Arsenie Boca: Ce înseamnă ,,Hristos a înviat!"? sfinția sa a dat un răspuns care se poate constitui într-un îndrumar autentic pentru viața fiecăruia:

"Hristos a înviat! înseamnă: într-adevăr Dumnezeu există!Hristos a înviat! înseamnă: într-adevăr există cereasca lume  ca o lume reală şi fără de moarte!
Hristos a înviat! înseamnă: viaţa e mai tare ca moartea!
Hristos a înviat! înseamnă: toate nădejdile bune ale omenirii sunt îndreptăţite!
Hristos a înviat! înseamnă: toate problemele vieţii sunt pe deplin dezlegate!

Hristos a înviat! înseamnă că viaţa aceasta are un sens şi lumea o explicaţie!

Hristos a înviat! -  prin urmare nu se termină totul cu mormântul!

     Spiritul uman nu poate muri. El s-a retras doar în sine, lăsând lumea din afară în stăpânirea altor puteri. Poate că aceasta constituie o tactică a spiritului pentru ca răul să ajungă la ultimele lui consecinţe şi astfel îndreptarea omului să fie radicală şi liber voită, îndreptare care poate conduce la mântuire!