sâmbătă, 22 octombrie 2011

PREMIERI ÎN CULTURA ROMÂNEASCĂ DATORATE CLERICILOR ȘI BISERICII ORTODOXE


Ø    Prima instituție de cultură și școală românească – atestată înainte de anul 1000 d.Hr.  a fost  mănăstirea cu „călugări greci” (ortodocși) din Cenad, în zona Aradului;
Ø    Prima formă de învățământ de carte la români – au fost școlile de citeți (anagnoști), formă reliefată documentar încă din 1359;
Ø    Cel dintâi sistem de învățământ de durată la români – învățământul prin predică, în biserică, baza documentară fiind o Scrisoare sinodală din 1359 a Patriarhiei Constantinopolului prin care, printre altele, se vorbea de datoria mitropolitului Iachint de Vicina de a pregăti preoții ca buni predicatori;
Ø    Prima școală românească – cea de la Șcheii Brașovului, atestată încă de la 1495;
Ø    Prima formă de cultură superioară școlară – a fost Academia Domnească a lui Alexandru cel Bun (1400-1432), cu profesori clerici ca Grigore Țamblac, Iosif mitropolitul Moldovei, ș.a.;
Ø    Primul artist român cunoscut – este călugărul Gavriil, care scrie Evanghelia de la Neamțu (1429) pentru doamna Marina, soția lui Alexandru cel Bun, păstrată astăzi la o bibliotecă (Bodleiană la Oxford), lucrare împodobită cu miniaturi, frontispicii excepționale și cu un scris îngrijit de o mare valoare artistică;
Ø    Prima mențiune a contactului culturii românești cu filosofia – ne-o face pictura murală exterioară de la mănăstirile din nordul Moldovei unde apar Pitagora, Socrate, Platon și Aristotel;
Ø    Prima carte și primul tipograf din istoria literaturii române – Liturghierul tipărit de Macarie în 1508, la Târgoviște;
Ø    Primele texte religioase traduse în românește – textele rotacizante din Maramureș în sec. XV, Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voronețiană, etc.;
Ø    Primul pamfletar politic – Gavriil Protul, care în lucrarea „Viața Patriarhului Nifon”, folosește acest gen literar pentru  a-i denigra pe dușmanii lui Neagoe Basarab (1512-1521). Este numit de unii critici literari (George Ivașcu) ca fiind „întâiul strămoș al lui Arghezi”.
Ø    Primul nostru scriitor de circulație internațională tipărit și în străinătate – Filotei monahul, primul autor muntean de texte și muzică bisericească ce s-au bucurat de o largă răspândire în Moldova, Serbia, Bulgaria, Rusia, chiar Veneția (1536);
Ø    Primele pagini de proză artistică – datorate mitropolitului Varlaam (1632-1653), în Carte românească de învățătură;
Ø    Întâiul nostru poet – mitropolitul Dosoftei (1671 – 1674, 1675 – 1686) cu a sa Psaltire în versuri;
Ø    Primul mare orator bisericesc – mitropolitul Antim Ivireanul (1708 – 1716), numit de Nicolae Iorga „meșter al tuturor artelor”.
Ø    Prima teorie despre limbă – o găsim în prefața (Predoslovia) la Noul Testament de la Bălgrad (1648) scrisă de mitropolitul Simion Ștefan și anume „teoria circulației cuvintelor”;
Ø    Prima Istorie Universală în românește – scrisă de călugărul Mihail Moxa (sau Moxalie), în anul 1620, la mănăstirea Bistrița din Oltenia;
Ø    Prima lucrare (piesă) de drept românesc – întâmpinarea în 12 puncte pe care mitropolitul Antim Ivireanu o face către domnitorul Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714), în 1712, apărându-se de unele învinuiri aduse;
Ø    Primul catalog de bibliotecă – provine de la Antim Ivireanul pentru biblioteca mănăstirii Tuturor Sfinților din București, astăzi mănăstirea Antim. Tot acest mitropolit a introdus inovația sigiliului imprimat pe hârtia hrisoavelor sale, a stabilit primele reguli de împrumutat cărți. De asemenea i se mai atribuie și primele încercări de arhivistică științifică (descriere, clasare, inventariere) a documentelor;
Ø    Cea dintâi schiță topografică (prima cartografiere) din Țara Românească – a fost întocmită de Antim Ivireanul, în anul 1696, privitoare la moșia Negovani, a mănăstirii Snagov;
Ø    Primul profesor de filosofie în școala românească – a fost arhimandritul Eufrosin Poteca, profesor la școala Sfântul Sava;
Ø    Prima universitate ortodoxă – a fost întemeiată de mitropolitul Petru Movilă (1633 – 1646), la Kiev. La început a fost constituit ca un colegiu în 1631, mai apoi  devenit Academie (la începutul secolului XVIII) unde se studiau gramatica, dialectica, retorica, aritmetica, geometria, astronomia, muzica, filosofia, teologia, etc. la cele înalte și mai exigente cote.
Ø    Cea dintâi instituție de învățământ superior din România – Academia Domnească a lui Vasile Lupu (1634 – 1653), de la biserica Trei Ierarhi din Iași;
Ø    Primul desen anatomic medieval – a fost făcut de monahul Teodosie de la mănăstirea Neamțu, în xilogravură pentru cartea lui Nicodim Aghioritul „Pentru păzirea celor cinci simțiri” (1826) și reprezintă două inimi. Desenul este considerat o premieră în medicina românească.
Caracterele dominante ale contribuției clericilor la cultura veche românească au fost printre altele:
Ø    Calitatea lor de a fi sau de a se simți români;
Ø     S-au raportat la probleme concrete de viață ale epocilor în care au trăit și au păstorit;
Ø    Au militat pentru o cultură unitară, pentru afirmare unității de limbă, de neam și de credință;
Ø    Principiile care au stat la baza activității lor au fost de natură creștină și în spiritul toleranței, al omeniei, al dreptății, al egalității;

marți, 20 septembrie 2011

DIN ÎNȚELEPCIUNEA MARILOR DUHOVNICI

,,Dragostea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos este mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu!”( Părintele Arsenie Boca)
Nu poate iubi un sfânt pe Dumnezeu, cât ar fi sfântul de mare, cât iubeşte Dumnezeu pe cel mai mare păcătos; şi-l aşteaptă; şi vrea să-l primească; şi aleargă înaintea lui, după cum citim în pilda cu fiul risipitor, unde se spune că tatăl nu l-a aşteptat pe fiul care se întorcea; l‑a aşteptat într-un fel, dar când l-a văzut că vine, nu l-a mai ţinut locul: a alergat înaintea lui, ca să-l primească, să-l îmbrăţişeze, să-l sărute, să-l ajute, să-l aşeze iarăşi în starea din care a plecat. Pentru că din inima lui, fiul n-a plecat niciodată!
El a rămas în inima tatălui, aşa cum rămânem noi în inima lui Dumnezeu, în inima Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în inima Maicii Domnului, oricât de depărtaţi am fi, oricâte rele am face. Până trăim în această viaţă, Dumnezeu nu ne părăseşte. Noi putem să părăsim pe Dumnezeu, dar Dumnezeu nu poate să ne părăsească pe noi. Cu o astfel de afirmaţie, Părintele ne dă încredere în bunătatea lui Dumnezeu, în iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, păcătoşii, căci se afirmă şi în rugăciunile de dezlegare ale sfintei noastre Biserici, că mila lui Dumnezeu este tot atît de mare, tot atît de infinită, cum este de infinită şi mărirea Lui, de vreme ce se spune: „Că precum este mărirea Ta, aşa este şi mila Ta”.
 „Cât e de sus cerul deasupra pământului atât de mare e bunătatea Lui (a lui Dumnezeu) spre cei ce se tem de Dânsul. Cât de departe e Răsăritul de Apus, atâta a depărtat El de noi fărădelegile noastre. Cum miluieşte un tată pe copiii săi, aşa miluieşte Domnul pe cei ce se tem de Dânsul” (Psalmul 102, 10-13).
Să-ţi fereşti capul de frig şi de prostie!
E un cuvânt care merită să fie ştiut şi urmat, el putând fi de folos tuturor celor ce nu iau aminte la ei înşişi, tuturor celor care vor să braveze şi nu se gândesc la urmările pe care le pot avea, spre răul lor, nişte atitudini care nu sunt destul de bine gândite şi controlate. Să luăm, deci, aminte la cuvântul de mai sus şi să-l împlinim în cele două laturi ale lui.
În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă!
Părintele Arsenie, urmărea pentru oameni o minte dreaptă şi lucruri drepte şi îndreptare spre mintea cea bună. Valoarea acestui cuvânt o intuiesc toţi cei ce îl aud. Mintea se strâmbă în urma patimilor şi se îndreaptă pe măsura curăţirii de patimi.
Când mintea se îndreaptă, vede lucrurile drept, deci aşa cum sunt ele. „În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă. Numai că e greu să ştii când ţi-e mintea strâmbă.
Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă!
Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă, adică de la informaţie la convingere. Oameni de informaţie religioasă sunt mai mulţi decât cei ce au convingeri religioase. E necesară şi informaţia, care adeseori se face prin auzire. Dar a rămâne la informaţie înseamnă doar a fi la începutul drumului, „la urechi”. Până la inimă mai e o cale lungă, „cea mai lungă cale”.
Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse!
Cuvântul acesta ne aduce aminte de un cuvânt asemănător, cu circulaţie mai ales în lumea din Apus: „Un sfânt trist este un trist sfânt”. Părintele a fost întotdeauna pentru optimism, pentru bucurie, credinţa noastră fiind „izvor de bucurie”, creştinismul fiind „religia bucuriei”. Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi: „Acestea vi le spun, ca bucuria Mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15, 11).
Mustrarea învinge, dar nu convinge!
Are şi mustrarea rostul şi puterea ei, dar ea, ca şi constrângere, doar învinge, însă de convins nu convinge. De la învingere până la convingere e o cale lungă, poate tot atât de lungă, cât cea de la informaţie la convingere, cât cea de la urechi la inimă.
Ajutaţi-mă să vă pot ajuta!
Asta înseamnă că nu cel care vrea să te ajute te ajută cel mai mult, ci tu eşti cel care poţi să fii ajutat. Dacă eşti deschis spre ajutor te poate ajuta omul de lângă tine şi omul superior ţie; dar dacă nu-l recunoşti superior, ba, dimpotrivă, îl judeci şi-l calci în picioare, atunci nu te poate ajuta, pentru că omul este fiinţa care poate zice nu, şi zice nu!
Dacă tot trebuie să suferim, măcar să nu suferim zadarnic!
Pentru a putea folosi suferinţa spre binele său, omul trebuie să creadă că suferinţa are un sens pentru el, chiar dacă pe moment nu înţelege. De fapt, cel care înţelege şi ştie cum să suporte suferinţa, nu mai suferă.
Să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească!
Nici abuzul, nici refuzul!
Fiecare dintre noi ducem un necredincios în spate!
Nașteți-vă sfinţi!
Părintele Arsenie îi îndemna pe oameni să nască sfinţi. Bineînţeles că pentru a naşte sfinţi trebuie să fii sfânt sau trebuie să tragi de tine spre idealul sfinţeniei. Şi când începem să ne ocupăm de noi înşine, putem să ne cunoaştem, să aflăm negativele noastre, să cunoaştem încărcătura dată de alţii şi pusă în noi, s-o rezolvăm; dar aceasta cere timp şi osteneală.
Oxigen, glicogen, somn, să-ţi păstrezi hormonii şi să ai concepţie de viaţă creştină!
Părintele Arsenie a studiat medicina şi  de fapt el îşi dădea seama că omul este şi trup, nu e numai suflet. De aceea vine şi spune ceva si pentru trup şi zice: Oxigen. Ce înseamnă asta? Aer cât mai bun, să trăieşti în aer cât mai bun fără fum sau...fumuri!
Glicogen: să ai o hrană raţională, căci numai aşa poţi să ai un echilibru organic. Să ai glicogen, adică zahăr din ficat. Cum? Printr-o hrană raţională, nici mai mult nici prea puţin.
 După aceea somn. Somnul e o binecuvântare de la Dumnezeu. Părintele Arsenie zicea că cel puţin şase ceasuri de somn continuu. Cel puţin, adică înseamnă şi mai mult.
Al patrulea punct: să-ţi păstrezi hormonii, adică să nu faci risipă de energie sexuală. Şi Părintele şi noi care spovedim, întâlnim oameni dărâmaţi prin abuzuri şi, de aceea îndrăznim să spunem: fiţi atenţi, nu faceţi abuz, nu faceţi risipă de energie de nici un fel!
Şi al cincilea punct: să ai concepţie de viaţă creştină, adică să nu umbli după alte concepţii de viaţă, yoga, zen şi altele, străine de spiritualitatea ortodoxă! 
Concepţia de viaţă creştină, câtă o avem, ne statorniceşte în gândul şi dorinţa de a ne ridica mai presus de fire, de a îndumnezei firea, prin harul şi îndurările şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Tocmai de aceea folosim şi resursele fireşti, câte le avem la îndemână: aerul (aerul bun), hrana raţională, somnul şi energia vitală, pe care nu vrem să o risipim pe plăceri, ci vrem s‑o canalizăm spre binele nostru material şi spiritual.
Aşa dorea Părintele Arsenie, care a formulat îndreptarul de viaţă, pe care l-a predat tinerilor şi oricui care vrea să ia aminte la el.
Domnul Hristos a fost răstignit cu spatele pe crucea materială şi cu faţa pe crucea spiritual!
Pe o pictura făcută de Părintele Arsenie cu Judecata de Apoi e scris: „Tu eşti noi !”. „Tu eşti noi”, ca şi când ar spune faptele oamenilor: Fii atent că tu cum eşti acum, să ştii că eşti noi, tu eşti ceea ce ai făcut, tu eşti ceea ce ai gândit, tu eşti ceea ce ai vorbit, tu eşti ceea ce ai simţit, tu eşti ceea ce ai citit. Tu eşti noi. Noi ne-am alcătuit în tine.
Cartea vieţii tale eşti tu însuţi, omule!

miercuri, 15 iunie 2011

ÎNNOIRE ŞI CONTINUITATE - HRAMUL BISERICII ORTODOXE DIN SÂNMARTIN

 



“Binecuvântat eşti, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce preaînţelepţi pe pescari ai arătat, trimiţându-le lor Duhul Sfânt, şi printr-înşii lumea ai vânat, Iubitorule de oameni, mărire Ţie!”


Din peisajul localităţilor judeţului Arad face parte şi satul Sânmartin, odinioară comună, cu un rol aparte şi o însemnătate deosebită mai ales în rândul populaţiei de etnie germană din România. Această localitate este situată la 25 de kilometri de municipiul Arad şi se poate ajunge pe drumul judeţean DJ 709 B Arad – Curtici - Sânmartin şi din punct de vedere administrativ face parte din comuna Macea.
Toponimia Sânmartinului are origini străvechi şi se pare că se datorează unui sfânt celebrat mai ales în Biserica Romano-Catolică, SFÂNTUL MARTIN DE TOURS, episcop al vechii cetăţi din vestul Franţei, TOURS, care a trăit în perioada 315-397. De aceea în unele documente mai vechi satul Sânmartin mai este amintit sub denumirea de SZENTMARTON, sau SANKTMARTIN, sau SÂNMARTON. De altfel în întreg Ardealulul există multe localităţi cu această denumire în judeţele Cluj, Mureş, Harghita, Bihor.
După 1990 populaţia germană a emigrat în masă şi astfel satul a fost repopulat cu români veniţi din diferite părti ale ţării, Bistriţa, Moldova, Maramureş etc., care cu timpul şi-au edificat un locaş de cult ortodox sub vrednica păstorire a preotului Dehelean Gheorghe, actualmente la Lipova şi cu râvna deosebită a credincioşilor din tânăra parohie Sânmartin care pană nu demult (1993) a fost doar filie la parohia Macea. Biserica a fost târnosită în 1997 de către Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop dr. Timotei Seviciu al Aradului împreună cu un ales sobor de preoţi. Din momentul târnosirii lăcaşului de cult se poate vorbi despre actul oficial de naştere al parohiei ortodoxe române Sânmartin din judeţul Arad, deoarece până atunci slujbele se oficiau într-o casă unde a fost amenajată o capelă.
Hramul Bisericii Ortodoxe din Sânmartin este Pogorârea Sfântului Duh, ca o mulţumire către Dumnezeu cel unic în fiinţă dar întreit în persoană, care a rânduit ca şi credincioşii de pe aceste locuri să aibă propriul locaş de închinare.
Anul acesta hramul a fost prăznuit într-un cadru mai aparte dându-se importanţa cuvenită acestei sărbători. Şapte preoţi din diferite localităţi ( pr. Morar Gheorghe - Macea, pr. Ilie Nădăban - Curtici, pr. Marian Han - Şofronea, pr. prof. Pompiliu Gavra - Sânpaul, pr. prof. dr. Călin Dragoş - Olari, pr. Dan Moldovan - Peregul Mare, pr. Radu Bocşa - Şeitin) au răspuns invitaţiei preotului paroh  Prună Cristian, de a sluji împreună Vecernia plecării genunchilor, rugându-se împreună cu mulţimea credincioşilor care au fost de faţă (şi aceştia venind din mai multe părţi). A fost un moment de aleasă trăire duhovnicească dat fiind şi cuprinsul deosebit al celor şapte rugăciuni care s-au citit de către fiecare preot în parte care împreună cu credincioşii şi-au plecat genunchii în semn de umilinţă, smerenie dar şi de mulţumire către Dumnezeu pentru binefacerile revărsate asupra noastră. Cântarea la strană a fost  susţinută de un inimos grup de patru tineri, trei studenţi la Facultatea de Teologie Arad şi un elev la Seminarul Teologic Ortodox Liceal Arad, cu menţiunea că trei dintre aceştia sunt fiii duhovniceşti ai parohiei Sânmartin.
Preotul Gheorghe Morar, de la parohia Macea, a pus la sufletele celor prezenţi un emoţionant cuvânt de învăţătură în care a reliefat importanţa hramului pentru comunitatea ortodoxă din Sânmartin şi a reafirmat valorile care stau la baza creştinismului: credinţa, nădejdea şi dragostea. Părintele a mai vorbit şi despre unicitatea, sfinţenia, sobornicitatea (universalitatea) şi originea apostolică a Bisericii Creştine subliniind faptul că creştinismul românesc este de origine direct-apostolică prin activitatea misionară a Sfântului Apostol Andrei în părţile Dobrogei.
Identitatea noastră creştină, patriotismul românilor şi moştenirea  culturală au fost alte aspecte care au reieşit din cuvântarea părintelui Morar fiecare creştin fiind îndemnat astfel să ţină cu dragoste, mândrie şi credinţă predaniile strămoşeşti şi totodată să le asigure continuitatea de-a lungul vremurilor.
Manifestările dedicate hramului au continuat cu un program de muzică populară susţinut de un ansamblu din Macea la care au participat toţi cei doritori prin cântec, joc şi voie bună.
Agapa frăţească oferită la sfârşit a întregit o zi cu adevărat memorabilă din viaţa satului şi a Bisericii Ortodoxe din Sânmartin  fiecare dintre cei prezenţi manifestându-şi bucuria şi speranţa revederii anul viitor. La organizarea sărbătoririi hramului au contribuit şi ”mai marii …satelor”,  în speţă, Primăria Macea care a alocat fonduri cu ocazia acestui praznic pentru foarte buna desfăşurare a activităţilor care s-au impus.
Sărbătoarea Sfintei Treimi în parohia Sânmartin a continuat după oficierea Sfintei Liturghii, cu o procesiune la o troiţă de la un capăt al satului unde a avut loc sfinţirea apei şi unde s-au adus rugăciuni „ pentru buna întocmire a văzduhului, pentru îmbelşugarea roadelor pământului si pentru vremuri paşnice” subliniindu-se astfel legătura de veacuri dintre om şi Dumnezeu, dintre om şi pământul care ne asigură „pâinea noastră cea de toate zilele”. 
În spiritul unei tradiţii locale s-au binecuvântat spice de grâu din viitoarea recoltă, pe care credincioşii le-au dus la casele lor cu credinţa că Bunul Dumnezeu le va binecuvânta şi ocroti casele, familiile şi roadele ostenelii dumnealor de-a lungul anului.
Cu nădejdea că prin rugăciunile noastre Dumnezeu va binecuvânta şi va ocroti “satul acesta, ţara aceasta şi toate oraşele şi satele” Îi mulţumim pentru tot şi pentru toate!



duminică, 12 iunie 2011

RUSALIILE - MOMENTUL NAŞTERII BISERICII CREŞTINE

În Vechiul Testament, Rusaliile sunt, la început, o sărbătoare agricolă de bucurie, în care se oferea pârgă din roadele pământului (Ieş. 23, 16; Num. 28, 26; Ieş. 23, 16), numită și „Sărbătoarea săptămânilor” (Ieş. 34, 22; Lev.23, 15). Mai târziu, ajunge o aniversare a Legământului, care fusese încheiat la 50 de zile ( ziua Cincizecimii de care se vorbeşte în Fapte 2,1) de la ieşirea din robia egipteană (Ieş. 19, 1-16).
Și Rusaliile creștine au legătură cu Legământul, fiind o sărbătoare a încheierii lăuntrice a Noului Legământ al harului și iubirii, prin pogorârea Sfântului Duh.
Rusaliile reprezintă și consacrarea solemnă a Bisericii întemeiate de Iisus Hristos însă Duhul Sfânt nu este dăruit numai Bisericii în ansamblu, ci și fiecărui creștin în parte, cu darurile sale: “Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, Blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege.”(Gal. 5,22 - 23).
Minunea Rusaliilor de la Ierusalim se continuă în Biserică, aducând rod în taina Sfântului Mir. De aceea, Rusaliile sunt și o sărbătoare de mulțumire pentru harul Mirului.
Semnificația Rusaliilor creștine mai poate cuprinde următoarele aspecte:
·        revărsarea eshatologică a Duhului Sfânt (cf. Ioil 3, 1-5, citat de Petru în cuvântarea sa din Fapte 2, capitol în care se mai cuprinde momentul şi efectele pogorârii Sfântului Duh, uimirea celor de faţă şi la final botezul celor aproximativ trei mii de suflete care “stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni”);
·        încununarea Paștelui lui Hristos, prin revărsarea Duhului asupra apostolilor;
·        adunarea comunității mesianice, potrivit profețiilor;
·        deschiderea Bisericii către toate popoarele;
·        începutul misiunii apostolilor.
Rusaliile îşi au importanţa lor biblică şi astăzi constituie o recapitulare a evenimentelor petrecute la acel moment şi care nu poate decât sa ne facă bine, atât credinţei, cât şi practicii noastre creştine.
Rusaliile au marcat abilitatea de a scoate Evanghelia din graniţele strâmte ale iudaismului, pentru a o răspândi la toate neamurile de pe faţa pământului. Abilitatea de a vorbi in limbi noi a marcat cu “foc şi cu suflare de vânt” că se intră într-o dimensiune nouă a existenţei umane, acea a mântuirii duse până la marginile pământului.
Cum ar trebui sa prăznuim amintirea unei astfel de zile?
În nici un caz cu o naivă aşteptare a unei repetări a ei in fiecare an calendaristic. Rusaliile au fost o “poartă” prin care s-a trecut acum două mii de ani, nu o destinaţie la care trebuie să ne tot întoarcem. Biserica nu trăieşte privind înapoi, ci aruncându-se spre ceea ce este înainte, în ducerea la bun sfârşit a planului divin.
De Rusalii aniversăm bunătatea lui Dumnezeu venită peste noi: “Căci vouă este dată făgăduinţa şi copiilor voştri şi tuturor celor de departe, pe oricâţi îi va chema Domnul Dumnezeul nostru.” (Fapte 2:39).
De Rusalii aniversăm importanţa venirii Duhului Sfânt pentru formarea Bisericii, pentru naşterea noastră din nou si pentru împuternicirea noastră sa vestim Evanghelia. 
Odată cu Rusaliile am intrat in epoca puterii venite de sus „Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului.”(Fapte 1:8).
Rusaliile ne aduc aminte că, în afara Duhului Sfânt, nu există în noi nici un fel de resurse suficiente pentru împlinirea misiunii noastre creştine.
Ce-am putea face in mod special de Rusalii? 
De Rusalii ar trebui să proclamăm sau să vorbim, prin cuvânt şi prin faptă, despre Dumnezeu (unic în fiinţă dar întreit în persoană) şi Evanghelia Sa, măcar la o singură persoană  care nu ştie sau nu a auzit sau nu a înţeles mesajul divin.
Acesta ar fi un indiciu că noi am înţeles adevărata semnificaţie a evenimentului.
Altfel, sărbătoarea va fi o simplă “comemorare”, rece si sterilă.
Un gând la vreme de Rusalii: " Să vedem flăcările iadului dedesubtul nostru şi să simţim limbile de foc ale Rusaliilor deasupra noastră!"

luni, 25 aprilie 2011

HRISTOS A ÎNVIAT!

Aproape n-aş putea spune când S-a smerit Dumnezeu mai mult înaintea omului: când S-a răstignit pe cruce, sau când S-a pogorât din Slava Lui de Dumnezeu, întrupându-Se în biata fire omenească.
Făcându-Se om se face carne, cu toate înclinaţiile ei. Dar Iisus n-a ascultat de ele de toate. Înclinarea senzuală a fost biruită, ca să trebuiască a fi biruită şi de noi. Aceasta se petrece în viaţă prin neîncetata lepădare de sine, prin crucea noastră cea de fiecare zi – cât abia de rămân zile neumbrite de tristeţe – şi desăvârşit se biruie prin moarte. Aşa se restabileşte temelia cea străveche.
Prin moartea pe cruce trupul se purifică şi ajunge expresie şi mijloc direct al Duhului dumnezeiesc, devine adevărat trup spiritual al Dumnezeului-Om, înviat.
Tot aşa şi noi, ne rugăm lui Dumnezeu să ne curăţească viaţa de întinăciune. El ne trimite câte-o răstignire în fiecare zi, câte-o săptămână a patimilor, câte-o viaţă pe cruce, iar noi, în nepriceperea noastră, neştiind căile lui Dumnezeu, ne rugăm mai cu foc să ne scape de cruce. Iisus n-a făcut aşa; nici noi să nu facem.
S-ar putea spune că Iisus S-a născut pe cruce.
Toată viaţa lui Iisus a fost ca atare. Iar din cea mai grea cruce: moartea, a izbucnit şi biruinţa cea mai mare: învierea sau omorârea morţii. Căci Iisus o biruise în viaţă; iar cu moartea Sa, cea de bună voie a biruit-o şi pentru toţi oamenii, de la începutul până la sfârşitul lumii.
Cu Învierea lui Iisus avem chezăşia că vom învia şi noi, ca Iisus, căci El e începătorul, pentru noi, în toate. Altă mărturie a veşniciei noastre, mai tare ca aceasta, nu ne-a dat nimeni.
Poate că tocmai fiindcă e cea mai tare, uluieşte obişnuitul în care dormim, şi poate tocmai de aceea nu îndrăznim să credem în învierea noastră. Iar fără această credinţă, viaţa noastră parcă n-are sens, nici scop în sine, tare-i decolorată şi neliniştită.
Creştinismul se întemeiază şi dăinuieşte pe Întemeietorul său: pe învierea Lui din morţi, ultimul cuvânt!

miercuri, 20 aprilie 2011

SĂPTĂMÂNA MARE – SĂPTĂMÂNA PĂTIMIRILOR DOMNULUI

În Sfânta si Marea zi de Luni se face pomenire de fericitul Iosif şi de smochinul care s-a uscat prin blestemul Domnului. Patriarhul Iosif, care ne impresionează pe toţi prin dorinţa lui de a-I sluji lui Dumnezeu împlinind poruncile, prin dorinţa lui de a fi curat înaintea lui Dumnezeu, prin faptul ca a fost bun si binevoitor cu fraţii săi care l-au vândut in Egipt. El este o preînchipuire a Domnului, cel vândut de Iuda şi care a ţinut sa împlinească întru toate voia Părintelui Ceresc. Smochinul cel blestemat de Mântuitorul este un fel de pildă pentru noi, ca să ştim că Domnul Hristos răsplăteşte nu numai binele pe care-l fac oamenii, ci şi pedepseşte  îndărătniciile lor.
În Sfânta si Marea Marţi se face pomenirea  celor zece fecioare din Sfânta Evanghelie, punându-ni-se la suflet îndemnul ,,Privegheaţi si va rugaţi că nu ştiţi când vine Fiul Omului” (Matei 25, 13).
Miercurea Mare ne apropie si mai mult de Sfintele Paşti, astfel că Biserica a rânduit să luăm aminte in aceasta zi la două exemple:
·         cel al păcătoasei desfrânate (înstrăinate de Dumnezeu şi care aducând in această zi, cu mare căinţă, smerenie si cu multe lacrimi, mir de mare preţ si ungându-L pe Hristos, devine mironosiţă)
·         si cel al lui Iuda Iscarioteanul, ucenicul care, deşi apropiat de Domnul, L-a vândut, pentru treizeci de arginţi fariseilor şi cărturarilor ce voiau să-L ucidă.
Joi, este rânduit să prăznuim patru evenimente din Săptămâna Patimilor, primele două având loc ziua, iar celelalte două în noaptea de joi spre vineri.
·         Spălarea picioarelor ucenicilor de către Mântuitorul, dându-le prin aceasta, lor si nouă, pildă de smerenie. (Ioan 13, 1-17)
·         Cina cea de taină, adică aşezarea Sfintei Cuminecături. (Matei 26, 20-30; Marcu 14, 17-31; Luca 22, 14-38; Ioan 13)
·         Rugăciunea cea mai presus de fire, în grădina Ghetsimani (Matei 26, 36-46; Ioan 17)
·         Trădarea Domnului de către Iuda (Matei 26, 47-56)
În Ghetsimani, pe Hristos îl va încerca disperarea iar durerea sufletului îl va face să transpire sânge. Apoi biciul îi va sfârteca trupul, coroana de spini îi va răni fruntea, crucea îl va doborî la pământ, cuiele îl vor pironi, suliţa îi va străpunge pieptul. Vom crede noi şi atunci în el? Îl vom recunoaşte şi atunci ca Domn al nostru? Poporul îl va scuipa, capii religioşi îi vor cere să se salveze, tâlharul îl va ispiti să coboare jos de pe cruce. El însă va rămâne surd la aceste provocări deşi cu un singur gest şi-ar putea doborî toţi duşmanii; le va arăta o faţă ca de cremene, un obraz şi un spate supuse batjocurii şi bătăii deşi printr-un gest mai mic decât o clipire de ochi ar putea să pună capăt întregii suferinţe.
Când îl vom vedea astfel în vinerea mare vom crede noi în el?
În sâmbăta sfântă se va părea că mormântul are ultimul cuvânt şi că inevitabilul s-a înfăptuit. Vom crede noi şi atunci în el? Îl vom însoţi în toate aceste momente, adică ne vom asocia suferinţei sale pentru a ne plânge propriile păcate şi pe cele ale lumii întregi? Răstignindu-le vom avea curajul să le înmormântăm în scaunul de spovedanie?
Avem datoria creştinească şi de suflet de a trăi cât mai intens această săptămână sfântă pe care o începem. Este o chemare la a descoperi iubirea Fiului lui Dumnezeu care se răstigneşte pentru noi. Este un apel la a primi harul unic pe care ni-l poate aduce asumarea pătimirii lui Hristos.
Să păşim împreună cu Domnul în aceste zile şi, parcurgând drumul pătimirii şi al Crucii alături de El, să ne străduim să ajungem la a trăi adevărata bucurie a Învierii. Dacă moartea lui va deveni şi moartea noastră pentru păcat, atunci învierea lui va fi şi învierea noastră, adică eliberare de orice teamă şi orice sclavie!


sâmbătă, 16 aprilie 2011

DUMINICA FLORIILOR


Duminica Floriilor … zi în care Biserica aminteşte de intrarea solemnă a lui Iisus în cetatea Ierusalimului. Acum aproape 2000 de ani iudeii, adunaţi în număr mare la intrarea în cetate, purtând ramuri în mâini, îl întâmpină pe Hristos. Luându-şi de pe umeri hainele, ei le aşează înaintea Lui  După ce auziseră despre faptele minunate săvârşite de Domnul, acum se bucură să-l poată primi în cetatea lor. Primirea pe care i-o fac este specifică unui domnitor, unui învingător. Prin gestul lor ei arată că îl recunosc drept eliberator pe acela pe care îl aclamă cu aceste cuvinte: “Binecuvântat cel care vine… în numele Domnului!” .
Dar să lăsăm puţin deoparte mulţimea şi să-l privim pe Iisus. Oare acceptarea unei astfel de primiri este semn că el s-a lăsat stăpânit de dorinţa de slavă deşartă? Nu a fost chiar el acela care a fugit din mijlocul mulţimii atunci când iudeii au vrut să-l facă rege cu forţa, după cum ne relatează sfântul evanghelist Ioan atunci când vorbeşte despre minunea înmulţirii pâinilor? De ce această schimbare de atitudine? Oare s-a lăsat convins de entuziasmul mulţimii? Nicidecum.
Şi totuşi, această intrare solemnă nu este doar acceptată de Mântuitorul ci, într-un fel, chiar pregătită, căci îi trimite pe doi dintre ucenicii săi ca să-i aducă un măgăruş pentru a încăleca pe el. Faptul că Iisus doreşte o astfel de intrare este semnul conştiinţei pe care o avea privind cele ce se vor întâmpla la Ierusalim. El nu se lasă păcălit de binecuvântările rostite de mulţime căci ştie foarte bine că aceste strigăte de “Osana !” în numai câteva zile vor fi înlocuite cu “Răstigneşte-l !”.
Ştie că cei care îl întâmpină acum cu ramuri în mâini îl vor scuipa în curând; ştie că cei care îşi aştern acum hainele sub picioarele animalului pe care este aşezat, în scurt timp îi vor pune pe umeri o cruce grea; ştie că cei care acum îl primesc în cetatea lor şi îl însoţesc, îl vor scoate afară din cetate şi-l vor însoţi nu cântându-i, ci îmbrâncindu-l până pe Golgota. Îi anunţase pe ucenicii săi din timp că trebuie să meargă la Ierusalim şi să sufere şi nu uitase acest lucru; ştie foarte bine de ce a venit la Ierusalim şi cum va muri.
Dar mai mult decât toate acestea ştie ceea ce va face Tatăl său care îl va învia şi-l va înălţa în slavă. Hristos, intrând solemn în Ierusalim, sărbătoreşte cu adevărat intrarea sa ca domn în glorie. El ştie că la Ierusalim va fi preamărit de Tatăl în ziua învierii şi de aceea permite să i se facă o intrare solemnă, de aceea acceptă acum slava pe care odată o refuzase; atunci nu era încă timpul, dar acum ceasul a sosit. Fără să fie cu adevărat conştienţi despre cât de meritată este întâmpinarea pe care i-o fac lui Iisus, iudeii împlinesc un lucru drept. Iar Iisus nu se scandalizează de această primire care i se face, nu pentru că se bizuie pe laudele mulţimii, ci pentru că are încredere în Tatăl care îl va preamări.
Astăzi suntem chemaţi să-l întâmpinăm şi noi pe Hristos, ca Mântuitor al nostru. Este începutul săptămânii sfinte. Hristos se află nu la poarta cetăţii, ci la uşa inimii noastre. El vine în numele Domnului pentru a ne elibera şi a ne conduce la adevărata sărbătoare a Paştelui. Noi însă trebuie să-l însoţim nu doar pentru câteva ceasuri sau pentru o zi, aşa cum au făcut mulţi dintre acei iudei de la Ierusalim, ci în toată această săptămână Mare care urmează.
Acum este uşor să-l recunoaştem drept Domnul nostru, dar în curând îl vom vedea biciuit, condamnat şi răstignit; sfâşiat de suferinţă în Ghetsimani şi înălţat pe cruce. Atunci va fi mai greu să-l aclamăm ca Domn al nostru, să-l privim ca pe un eliberator.
Nu vom putea să rămânem cu adevărat lângă el decât dacă vom crede !

marți, 12 aprilie 2011

CELE MAI CRÂNCENE ÎNFRÂNGERI ALE OMULUI SUNT RENUNŢĂRILE LA VISE ŞI LA CREDINŢĂ ( II )


Din perspectivă religioasă am fraternizat cu epopeea sfinţilor mucenici, ni i-am însuşit ca fiind parte a vieţii personale şi a istoriei universale şi nu renunţăm la credinţa noastră, avându-i ca mentori de viaţă şi trăire şi ca sprijin şi mijlocitori către Dumnezeu, chiar dacă nu am fost contemporani cu ei.
Au fost şi încă mai sunt un alt fel de mucenici care nu au renunţat niciodată la visele lor de libertate chiar dacă suferinţele îndurate întrec orice imaginaţie, chiar dacă ne putem întreba uneori dacă există o limită, o graniţă între umanul de origine divină din noi şi animalic. Este vorba de cohortele de morţi şi vii din închisorile comuniste, care nu au renunţat o clipă la visele lor şi care poate pentru o idee exprimată, pentru un gând sau pentru o vorbă care era socotite ,,reacţionare” sau împotriva regimului au ajuns să fie consideraţi şi trataţi în cel mai inuman mod cu putinţă.
În închisorile din România, regimul comunist a suferit cea mai mare înfrângere a lui. "Idealul" a biruit realitatea îngrozitoare în care au trăit deţinuţii zeci de ani.
Tinereţea celor ce-au supravieţuit s-a măcinat in celule, dar "visul" lor n-a încetat o clipă să-i susţină din interior si să-i scoată cu fruntea sus peste pragul închisorilor, intrând astfel în istorie.
Ne călăuzim mereu în drumul nostru spiritual spre Dumnezeu şi prin vieţile sfinţilor.
Din perspectivă naţională însă, putem să ne orientăm şi să ne raportăm după suferinţa celor din închisori, din lagărele de muncă forţată, a celor deportaţi, care nu s-au uitat la vremea care trece peste ei si le-a supt toată vlaga tinereţii. Împărtăşindu-ne din comorile lor spirituale, adunate in deceniile de detenţiune şi de ştim că aceste suferinţe nu vor rămânea fără răsplată in ochii Domnului si vor cădea ca o mană cereasca peste deşertul istoric ce-l străbate acest popor şi această naţie.
Dacă fraternizăm şi cu epopeea muceniciei naţionale, răspunzând cu hotărârea noastră tot atât de nezdruncinată de a nu renunţa niciodată la un ,,vis", şi de a fi lucrători al ,,credinţei”, avem o imagine completă a datoriei noastre de OAMENI!
Aceasta este o poezie pentru care autorul, Radu Gyr, a fost condamnat la moarte!

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tăpşane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies înainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

sâmbătă, 9 aprilie 2011

CELE MAI CRÂNCENE ÎNFRÂNGERI ALE OMULUI SUNT RENUNŢĂRILE LA VISE ŞI LA CREDINŢĂ ( I )



Omul este OM  numai in măsura in care visează la mântuirea sufletului, la mărirea neamului său şi se integrează in zbuciumul lui istoric si spiritual. Naţiunea este o componentă a sufletului său şi nu poate renunţa la ea fără a-şi mutila existenţa. Pe linia neamului, omul se urcă tot mai sus şi printr-un efort convergent se întâlneşte cu Dumnezeu si contemplă creaţia Lui in ordinea spirituală, etnică, a poporului din care face parte.
Sensul plenar al oricărei existenţe umane este o credinţă, un ideal, o concepţie de viaţă. Pentru asta trăim. Pentru a ne realiza ca persoană şi ca fiinţă umană cu origine divină. Ţel pe care nu-l putem împlini decât crezând, visând, imaginând ceva nou, proiectând dincolo de învelişul material al vieţii acesteia pământeşti, reflexele lumii de dincolo.
Trebuie sa prindem un crâmpei de cer in tot ce întreprindem aici pe pământ.
Trebuie sa avem ochii aţintiţi spre valori mai înalte decât zidurile în care trăim, patul in care dormim sau mâncarea ce-o digerăm. Nici chiar pleiada de invenţii tehnice, multitudinea de creaţii, care de care mai sofisticate de care ne folosim zilnic, nu trebuie să ne strice echilibrul interior. Toate acestea sunt lucruri pieritoare. Ele vin si pleacă si nu afectează destinul nostru împărătesc şi veşnic.
Cine-si renegă structura lui sufletească, îşi pierde identitatea  spirituală, se despoaie de propriul său EU şi devine o anexă a lumii materiale. Toate înfrângerile îşi pot găsi o compensaţie sau o reparaţie, afară de aceea care anulează însăşi condiţia umană. Iar dacă Dumnezeu îi va chema la El pe aceia ce-şi apără cu atâta înverşunare înfăţişarea de OM şi chipul divin din interiorul lor, vor primi  răsplata – mântuirea!