FERICIȚI CEI CE N-AU VĂZUT ȘI AU CREZUT!

Să tot fie aproape două milenii de când ne purtăm prin lume cu Toma de mână și nu știm prea bine de ce i se spunea Geamănul și poate prea târziu ne dăm seama că-i suntem deopotrivă. Frate de credință și îndoială, de înfrigurări și așteptare, de cutremur si îngenunchiere, el rămâne obsesia noastră perpetuă și întruparea neputinței noastre de a accepta Bucuria dintr-odată și fără echivoc.

Există nu numai o dramă a Patimilor, ci și una – mai puternică – a Învierii, și ea se consumă totodată în sufletul lui Toma. În trei trepte se consumă, toate ale lui Toma: el află și nu-i vine să creadă; vede și încă se îndoiește; se înfrânge și biruiește.Toma nu e necredincios prin structură, ci mai degrabă închipuie ipostaza omului care exclamă: e prea frumos ca să fie adevărat! El nu e un împietrit, cum devenise – de pildă – Iuda. El nu refuză sa creadă; el e doar copleșit de obiectul credinței lui virtuale. Fenomenul Învierii i se pare colosal. Poate că e singurul dintre ucenici care intuiește implicațiile  cosmice ale Minunii!

Toma știe că Adevărul trebuie să existe în sine, dar îl imploră să-i devină certitudine, adică adevărul lui, personal. Cei zece apostoli îi spun: “Am văzut pe Domnul!”. El nu le pune la îndoială spusele, ci doar putința ochilor lor de a nu se fi înșelat. De aceea, el se hotărăște să facă apel la simțul tactil, cel mai material dintre cele cinci simțuri ale omului. Aceasta, în ipoteza că Domnul i se va arăta și lui. Toma îl vede pe Domnul. Și totuși, se îndoiește de adevărul Lui. Nu se încrede in simțul văzului. El știe ce poate fi o vedenie, o halucinație, o iluzie optică, o sugestie în masă. Prevăzuse impasul, era pregătit. Nici nu era el întâiul șovăielnic. Oare Petru nu se îndoise de Cel ce umbla pe ape? Oare același Petru nu se îndoise de dumnezeirea Celui stâlcit in bătăi? Oare Maria Magdalena nu i se plângea Grădinarului că i se furase Stăpânul din mormânt? Toma ședea in fața lui Iisus cu povara – adânc omenească – a tuturor îndoielilor Vechiului și Noului Testament.

Îndoiala e jumătatea drumului dintre credință si necredință, și poate duce ori la una ori la cealaltă. Împietritul, în schimb, refuză deopotrivă și adevărul și certitudinea. El nu solicită miracolul, iar când acesta se produce totuși și îi ofera evidența, el va exclama (ca și fariseii de odinioară): Cu domnul demonilor ii scoate pe demoni.

Toma e un necredincios numai prin aceea că, bântuit de îndoială, are nesăbuirea de a solicita minunea sensibilă. El nu cunoaște credința pură. Este el un spirit inferior? Până la acest prag cel puțin, așa se arată. Dar Domnul îl cunoaște mai bine pe Toma și, înainte ca acesta să-și fi rostit cererea, întinde palmele spre el, îi oferă urmele cuielor si urma suliței …    

Aici e minunea! Nu ni se spune că Toma ar fi ajuns să atingă cu degetele sale rănile Domnului. Gestul însuși al lui Iisus de a i se supune sensibil îi sfărâmă îndoiala și-l prăbușește in genunchi zicând: Domul meu și Dumnezeul meu! El nu se poate încovoia la treapta spiritului de jos. E un biruitor lăuntric: rănile Domnului sunt și ale lui Toma, Domnul Hristos este și al lui Toma!

Lui Toma i se rostește Cuvântul. Credința de acum a lui Toma nu e un triumf al exprienței, nu simțurile sunt acelea care-i adeveresc realitatea Celui Înviat. El știe că chiar dacă degetul său ar fi ajuns să pipăie rănile Domnului, aceasta nu i-ar fi rezolvat dilema din care, rațional, nu se poate ieși: dacă ceea ce văd e nălucă, cum de se lasă pipăit? Iar dacă are trup, cum de a intrat prin ușile încuiate?

Credința lui Toma este rodul întâlnirii dintre om si Dumnezeu în clipa când unul îl caută iar Celălalt i se îmbie. Să amintim de roua care nu poate umezi floarea dacă aceasta nu i se deschide?

De curând, giulgiul de la Torino a fost din nou scos la vedere și câteva sute de savanți au îndreptat asupră-i lentile, pelicule, pensete, microscoape electronice, raze de tot felul, izotopi si ordinatoare, ca tot atatea degete ale lui Toma, înfipte in rănile lui Iisus. Concluziile par spectaculoase, dar nu ne impresionează. O parte din lume continuă să ceară minuni.

Dar noi, cei din Duminica Tomii știm că Minunea este zilnic cu noi, dar totuși se află la măsura îndoielilor și deschiderilor noastre!

ACEASTA ESTE ZIUA PE CARE A FĂCUT-O DOMNUL, SĂ NE BUCURĂM ȘI SĂ NE VESELIM ÎNTRU EA !” (Ps 67, 1-3).

     "Ziua Învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere".
     Învierea Domnului nostru Iisus Hristos nu este ceva separat de noi, ci este ceva care trebuie să se întâmple și în noi.
     Ca să ajungem la înălțarea la cer trebuie mai întâi să ne înălțăm peste lumea aceasta, să ne înălțăm peste păcatele noastre, să  nu mai admitem în viața noastră nici un fel de lucru rău si atunci înălțați fiind peste păcate, înălțându-ne prin virtuți, putem ajunge și la înălțarea împreună cu Mântuitorul Iisus Hristos.
    Învierea Sa, al cărei imn - Troparul Paștilor - este cel mai triumfal pe care l-a cântat și l-a auzit vreodată neamul omenesc, creează în noi, creștinii, o stare sufletească ce nu se poate compara cu nici una din cele prin care trec oamenii. Această stare este efectul unei ușurări, al unei bucurii, al unei încrederi și al unei nădejdi, pe care n-o poate produce în om, nici un alt fapt, nici un alt sentiment, nici o schimbare, nici o emoție din cele ce pot încerca sufletul uman.
     Învierea lui Hristos a rupt valul care acoperea omului misterul existenței post-mortem, a deschis vieții omenești o privire spre zarea veșniciei, a luat morții rolul și caracterul de sfârșit tragic și dureros. Viața nu este o scânteie efemeră și enigmatică în haos; este o existență de durată cu destin spiritual în eternitatea în care se integrează cu preț de suflet și cu rost dumnezeiesc.
     Suferința și biruința, durerea și bucuria, Crucea și  Învierea își corespund și se completează, ca două fețe paralele si echivalente ale faptului creștin.
     Bucuria pascală, pe care omenirea o evocă intens și solemn de aproape două milenii, este bucuria și nădejdea noastră cea mai mare, nu doar timp de patruzeci de zile, până la maiestuoasa Înălțare a Domnului ci este bucuria de fiecare zi și fiecare ceas al vieții noastre de creștini.
     Cu fiecare cântare pascală  și cu fiecare salut pascal "Hristos a Inviat!", adeverim, mărturisim și trăim marele Lui Cuvânt dumnezeiesc: "În lume necazuri veți avea, dar indrăzniți, Eu am biruit lumea!" (Ioan 16,33).
     În aceasta biruință credem si izbândim, cântând imnul triumfului creștin: HRISTOS A INVIAT DIN MORȚI CU MOARTEA PE MOARTE CĂLCÂND ȘI CELOR DIN MORMINTE VIAȚĂ DĂRUINDU-LE !
     Fiind întrebat odată părintele  Arsenie Boca: Ce înseamnă ,,Hristos a înviat!"? sfinția sa a dat un răspuns care se poate constitui într-un îndrumar autentic pentru viața fiecăruia:

"Hristos a înviat! înseamnă: într-adevăr Dumnezeu există!Hristos a înviat! înseamnă: într-adevăr există cereasca lume  ca o lume reală şi fără de moarte!
Hristos a înviat! înseamnă: viaţa e mai tare ca moartea!
Hristos a înviat! înseamnă: toate nădejdile bune ale omenirii sunt îndreptăţite!
Hristos a înviat! înseamnă: toate problemele vieţii sunt pe deplin dezlegate!

Hristos a înviat! înseamnă că viaţa aceasta are un sens şi lumea o explicaţie!

Hristos a înviat! -  prin urmare nu se termină totul cu mormântul!

     Spiritul uman nu poate muri. El s-a retras doar în sine, lăsând lumea din afară în stăpânirea altor puteri. Poate că aceasta constituie o tactică a spiritului pentru ca răul să ajungă la ultimele lui consecinţe şi astfel îndreptarea omului să fie radicală şi liber voită, îndreptare care poate conduce la mântuire!

ÎNDOIELI, ÎNTREBĂRI, CERTITUDINI

Dincolo de splendida sărbătoare a Floriilor, intrăm de astăzi în Săptămâna Mare, pregătindu-ne de Paști. Și dacă nu ne-am găsit până acum puterea să ne curățim sufletele și gândurile, mai avem încă o șansă, încă un timp, încă un răgaz.

Ne trăim viața grăbit și, câteodată, absenți. Urgențele (așa cum poate ne place să le numim) se așează tot mai adesea înaintea lucrurilor cu adevărat importante. Săptămânile trec fără să degustăm ordinea zilelor, fără să apreciem la maxim valoarea fiecărei zile, poate a fiecărui ceas (latinii poate ar spune valoarea fiecărei clipe…) iar dincolo de ceasul repezit al dimineții se îmbulzesc și ne cotropesc treburile, neliniștile, căutările, soluțiile, întrebările. Întotdeauna alături de noi stă cineva mai însemnat, către care ne îndreptăm, poate (sau sigur) conștiincioși, poate (sau sigur) îndrăgostiți poate  (sau sigur)  grijulii, întreaga atenție.

Iar seara (poate sau sigur) ni se întâmplă din ce în ce mai des să adormim înainte să avem timp să ne gândim măcar o secundă la ceea ce ni s-a întâmplat sau am simțit peste zi.

Cine mai are vreme să se întoarcă spre sine însuși ca să caute miracolele in propria-i inimă? Cine nu uită niciodată să își spună rugăciunea înainte să alunece în vis spre o altă lume sau spre o altă realitate? Cine mai are îndrăzneala exercițiului de a-și primeni gândul? Cine reușește să se îndrepte spre sărbătoarea Învierii cu demnitatea postului ținut cu seriozitate, smerenie, dragoste și credință? Cine dorește ușurarea păcatelor prin Spovedanie și părtășia cu Hristos prin Sfânta Împărtășanie?          

    Răspunsurile noastre  pot fi (sau sunt) rușinate și (sau) nedemne sau dimpotrivă, pot fi  curajoase, izvorâte din credința cea vie și lucrătoare pentru care Dumnezeu mai ține lumea.

Începe, însă, cea mai tristă, cea mai profundă, cea mai lungă săptămână a credinței dar poate și cea mai frumoasă. Cu ce gânduri să începem și să străbatem Săptâmana Mare? Poate (sau sigur) am avea nevoie de un sfat. De o încurajare. De o ultimă șansă. Numai și numai pentru mântuirea noastră.

În întâmpinarea nevoilor noastre de acest fel, vine rânduiala slujbelor care se săvârșesc în biserici în această perioadă prin care creștinul este părtaș la clipele, la ceasurile, la cele din urmă zile ale Domnului înainte de Sfânta și dureroasa Sa pătimire, pentru ca același creștin să fie părtaș la miracolul Vieții! Al Învierii Domnului! Al reînvierii sale din moartea păcatului care este garanția nemuririi și a vieții veșnice în împărăția lui Dumnezeu!

FLORI ȘI FLORII

   Ne apropiem ușor, ușor de săptămâna Floriilor. Cu dor de Înviere, ne străduim să ne eliberăm de toate poverile vremelnice, pentru a putea trăi împreună cu Domnul zilele care vor urma.
   Lazăr este mort, Domnul se îndreaptă spre Betania, pentru a aduce alinare durerii care i-a copleşit pe cei care l-au îngropat. Mai sunt câteva zile şi ne vom bucura împreună cu Marta și Maria de învierea fratelui lor, apoi vom merge la Ierusalim, să fim împreună cu Hristos la începutul Pătimirilor.
   Nu ne cere ramuri verzi, ci se bucură de „ramurile virtuţilor”: să ne vadă mai buni, mai răbdători, mai milostivi, mai îndurători faţă de aproapele. Iar toate acestea nu le putem fără El. Cu rugăciunea numelui Său nădăjduim să trăim cât mai mult în prezenţa Lui, iar Duhul Sfânt să ne cureţe inimile de viclenii, de răutăţi, de necredință...

Floriile

Iată zile-ncălzitoare

După aspre vijelii!

Vin Floriile cu soare

Și soarele cu Florii.

Primăvara-ncântătoare

Scoate iarba pe câmpii,

Vin Floriile cu soare

Și soarele cu Florii.

Lumea-i toată-n sărbatoare,

Ceru-i plin de ciocârlii.

Vin Floriile cu soare

Și soarele cu Florii.

Pacat, zău, de cine moare

Și ferice de cei vii!

Vin Floriile cu soare

Și soarele cu Florii.

Tinere care mergi prin iarba schitului meu,
mai este mult pân-apune soarele?

Vreau sa-mi dau sufletul
deodată cu șerpii striviți în zori
de ciomegele ciobanilor.
Nu m-am zvârcolit și eu în pulbere ca ei?
Nu m-am sfredelit și eu în soare ca ei?

Viața mea a fost tot ce vrei,
câteodată fiară,
câteodată floare,
câteodată clopot-ce se certa cu cerul.

Azi tac aici, și golul mormântului
îmi sună în urechi ca o talangă de lut.
Aștept în prag răcoarea sfârșitului.
Mai este mult? Vino, tinere,
ia țărână în pumn

si mi-o presară pe cap în loc de apă și vin.

Botează-mă cu pământ.

Umbra lumii îmi trece peste inimă...