La recensământul din 2011, peste 98% dintre români s-au declarat creştini, 85,9% asumându-şi apartenenţa la credinţa creştin-ortodoxă. Sunt persoane şi chiar instituţii care interpretează acest procent într-un mod festivist, declamând că, iată, avem dovada cât de loiali sunt românii credinţei în Hristos. Am spune, din acest punct de vedere că trăim într-o naţiune, într-o republică creştină.
Există însă şi alte cifre. Într-un raport realizat în 2012 de Institutul pentru Politici Publice, intitulat ”Fenomenul întreruperilor sarcinilor nedorite în România - Radiografie şi soluţii”, se afirmă că, în conformitate cu datele oficiale ”între 350 şi 400 de femei recurg la întrerupere de sarcină în fiecare zi în România, dintr‐un total de peste 5 milioane de femei fertile, (...) iar la nivelul anului 2011, potrivit Institutului Naţional pentru Sănătate Publică, în România s-au înregistrat 60.784 întreruperi de sarcină la cerere şi 42.516 întreruperi de sarcină incomplete.
Ca un alt exemplu, prin raportări anexate la proiectele implementate din fonduri europene de diferite ong-uri sau instituţii ale comunităţii, se povesteşte, statistic şi triumfalist, despre atingerea unor indicatori europeni de dezvoltare, despre X beneficiari care au fost consiliaţi, specializaţi în meseria Y, despre un număr de Z sesiuni de informare, seminarii etc. ori despre motivele pentru care o comună aflată într-un colţ uitat de lume, să fie musai înzestrată cu o sală de sport ultra-performantă. Adevărul este altul. Sunt deja de notorietate suspiciunile cu privire la fraudarea a zeci de milioane de euro, care au provocat suspendarea majorităţii liniilor de finanţare europeană pentru România.
Atitudinile creştine şi pro-europene sunt de multe ori prezentate opiniei publice prin intermediul unor date statistice care informează superficial şi limitativ. Nu întotdeauna o statistică descrie cu adevărat, o stare de fapt. Valoarea de adevăr a unui procent este foarte uşor de infirmat prin contactul direct cu realitatea.
Ne întrebăm atunci, unde este creştinismul nostru? Unde este respectul pentru poruncile biblice ”Să nu ucizi!”, ”Să nu furi!”? Evident, avem o problemă de incompatibilitate între unele date statistice şi realităţile societăţii româneşti. O problemă solicită întotdeauna o soluţie.
De aceea, cred că firesc este să ne reamintim de responsabilitatea pe care o au Biserica şi Statul pentru realizarea binelui moral şi social într-o comunitate ridicată de istorie la rang de naţiune. Aceste două entităţi, una divino-umană, alta doar lumească, sunt chemate la împreună lucrare, realizând ceea ce Binecredinciosul Împărat Justinian cel Mare numea ”simfonia bizantină”. Biserica priveşte lucrurile divine; Statul conduce lucrurile muritoare şi le guvernează; şi unul şi celălalt, provin din acelaşi principiu, dirijând cursul vieţii umane, așa cum într-o simfonie muzicală fiecare instrument rezonează cu celelalte pentru ca efectul să fie desăvârșit.
Biserica Ortodoxă însă, nu se reduce doar la membrii clerului ci este totalitatea credincioșilor care împărtășesc aceeași credință bimilenară, după cum nici statul nu poate fi redus doar la politicieni ci cuprinde pe toți cetățenii națiunii respective.
În spațiul românesc, apartenenţa la creştinism şi apetenţa (pofta) pentru democraţia europeană se afirmă des, parcă prea des pentru a le considera o pornire conştientă, naturală. De multe ori însă aceasta se face cu o ipocrizie incompatibilă cu însăşi valoarea spirituală astfel mărturisită, căci, prin fapte, cele două repere ale normalităţii specifice pentru o mult dorită, nouă şi europeană ”Republica Christiana” (republică creștină), se confirmă extrem de rar.
Criza morală profundă în care cei mai mulţi dintre noi, românii, rătăcim de peste două decenii, invalidează teza aşa-zisei benefice ”simfonii bizantine” între Biserică şi statul român post-decembrist, în varianta lui democratică şi unional-europeană.
Starea morală - dar şi economică, socială, politică - degradată şi degradantă în care se află societatea românească ne demonstrează că această ”simfonie bizantină” nu funcţionează în România şi că, mai grav, se poate transforma în complicităţi necreştine.
Biserica este chemată să reîncreştineze republica românească prin mărturisire, prin glasul său profetic, asumându-şi toate consecinţele serioase ale unui astfel de demers. Să fim mândri de originea noastră creștină, sănătoasă, de moștenirea culturală pe care o avem. Bisericile noastre nu sunt goale ca în Occidentul după care tânjim prea mult, noi construim biserici și nu le vindem pentru a fi transformate în locuri cu altă destinație. Noi, creștinii ca membri ai Bisericii lui Hristos dar și ca cetățeni ai statului deopotrivă.
Un singur îndemn mai rămâne de urmat, cel al lui Hristos care zice: ”În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” (Sfânta Evanghelie după Ioan, 16, 33)
