VIEȚUIREA CREȘTINĂ ( I )

Niciun om nu se poate simți pe deplin înțeles de o altă ființă umană. Iar acest lucru apare din diverse motive: pe lângă limitele noastre firești, de autocunoaștere, exprimare și întelegere, discordanța este determinată și de factori ce țin de formare, prin diverse forme de educație și socializare. Din acest motiv, poate, cultivăm mai multe relații: adică ceea ce nu putem comunica eficient cu un om, poate reușim cu altul. Dar, in ciuda multelor noastre relații, există și rămâne în noi, o singurătate pe care nimeni nu o poate, omenește, nici explica si nici alunga.  

Unii cugetători au încercat și să explice și să dea recomandări pentru umplerea acestui gol, dar nu „omenește”. Fericitul Augustin (354 – 430) spunea odată că „În fiecare din noi, există un gol de forma lui Dumnezeu, care poate fi umplut doar de Dumnezeu”. Din aceasta perspectivă, orice demers uman de a se împlini și de a alunga singurătatea, doar prin comunicarea cu semenii, este sortit eșecului.

Umilinţa asumată întru dobândirea sfinţeniei este a celor puţini, este o excepţie. Dar umilinţa luminoasă, vieţuirea şi convieţuirea demnă a oamenilor, este, cu siguranţă, un precept moral creştin esenţial, care condiţionează civilizaţia. Căci atât persoana, cât şi societatea, au nevoie, spre a putea fi calificate drept civilizate, de a fi dominate de atitudini demne, nu impertinente, nici slugarnice. O caracteristică comună majorităţii ţărilor fost comuniste est-europene este religiozitatea lor, respectiv credinţa creştină conservată chiar în anii de ateism impus. Dar, paradoxal, aceloraşi societăţi post-comuniste, religioase în comparaţie cu Vestul masiv secularizat, li se impută - cel mai adesea pe dreptate - lipsa de civilizaţie. Iar minţile luminate de ştiinţă, dar nu atât de mult de Duh, asociază imediat această lipsă de civilizaţie cu prea multul Creştinism al respectivelor popoare.

 Este o asociere care ignoră esenţialul: toate societăţile vestice civilizate au la baza civilizaţiei lor spiritul creştin, deci implicit exerciţiul de către membrii societăţii a ceea ce se poate numi o umilinţă luminoasă și anume: respectul, toleranţa, micile concesii necesare unei convieţuiri decente. Acest spirit creştin a impregnat constant decenii, uneori secole la rând, normele legiferate de către state. Ca atare, civilizaţia lor s-a construit şi sedimentat tocmai pe baza spiritului creştin. Care spirit este acum în vizibil declin, datorită secularizării şi globalizării. Iar astfel, respectivele societăţi pierd din zi în zi câte ceva din civilizaţia lor atât de apreciată.

Se impune, așadar, ieşirea din clişee cvasi-ştiinţifice anticreştine și intrarea mai profundă în Duh, dacă ne dorim a fi persoane şi societăți civilizate. Fiindcă, după decenii bune de slugărnicie şi tiranie politico-socială promovate tot cvasi-ştiinţific, nu am redescoperit încă valoarea bunei cuviinţe creştineşti, condiţie sine qua non a unei civilizaţii autentice.

Când se vorbeşte de societatea de azi se afirmă că trăim într-o societate secularizată. Ce este o societate secularizată? Este societatea în care “ignorând cerul, omul de astăzi regăseşte pământul”. Lumea secularizată îl deturnează pe om de la scopul său principal: mântuirea sufletului; şi întoarce privirile omului de la lumea valorile spirituale, către (non)valorile marcate de efemeritatea acestei lumi.

Efectul negativ al secularizării îl arată pe om „înhămat la jugul spațiului și al timpului” făcându-l să deplaseze centrul de greutate al vieții de la Dumnezeu la om, sau altfel spus, de la teocentrism la anthropocentrism, și aceasta se vede în aceea că lumea se gândește și pune preț mai mult pe trup decât pe suflet, dominată fiind mai mult de valorile pământești decât de cele cerești. Preocuparea majoră nu mai este religia, familia, valorile creştine ci economia, aceasta ducând inevitabil la uitarea lui Dumnezeu şi la apariţia fenomenului cunoscut sub numele de consumism, sau „a trăi pentru a consuma şi a consuma pentru a trăi” și constituie unul din cercurile vicioase cele mai periculoase ce caracterizează în mod relevant condiţia noastră socială şi existenţială.

Secularizarea este înţeleasă ca o diminuare a preocupărilor religioase în condiţiile pluralizării activităţilor, a diversificării solicitărilor zilnice, care la nivelul societății aduc o serie de mutaţii în aceasta, mascând dezideratul comun al membrilor societății  (convieţuirea armonioasă şi mântuirea sufletului), şi făcându-le prioritare pe celelalte (economia, consumismul, etc.) care sunt extrem de efemere. Societatea actuală secularizată nu permite intervenţia veşniciei în structurile ei, omul vrând să se debaraseze de intervenţia divină în viaţa sa și nemailăsându-I loc niciunde lui Dumnezeu.

CRUCEA … FRICĂ, SUFERINȚĂ SAU MÂNTUIRE? RĂSTIGNIREA CARE DUCE LA MÂNTUIRE

"Întru răbdarea voastră vă veți dobândi sufletele voastre." (Luca 21, 19). "În necazurile (suferințele) voastre, fiți îndelung răbdători! " (Înțelepciunea lui Isus Sirah 2,4) "În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți Eu am biruit lumea!" (Ioan 16, 33) Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci (14 septembrie) ne readuce aminte an de an de de ceea ce înseamnă deopotrivă suferință și mântuire. Ne readuce aminte de lupta omului cu poate cu cei mai mari inamici ai săi: păcatul, lumea și cu sinele (cu eul) propriu! Ne este  frică să suferim. Ne este frică și de cea mai mică durere. Unora frigul li se pare cea mai înspăimântătoare durere fizică, altora durerea de măsea sau o criză de rinichi. Pentru alții singurătatea văduvia, starea de orfan, poate fi simțită adesea ca o durere de ordin fizic. Oricum ar fi, suferința nu este pe placul nostrum, asta e clar! Ca și creștini știm că pentru a ajunge la Înviere trebuie să trecem prin povara Crucii, așa cum a făcut și Hristos Domnul. Să ne lepădăm de sinele nostru, sa ne asumăm crucea și să-I urmăm! Dar oare este obligatoriu ca toți să suferim? Sau unii se pot erija? Există oare o cale spre mântuire fără suferință? Un părinte, Seraphim Rose (1934 – 1982), spunea: "Noi, cei ce ne numim creștini, nu trebuie să așteptam nimic altceva decât să fim răstigniți. Căci a fi creștin înseamnă a te răstigni, în aceste vremuri si în oricare alte vremuri, de când Hristos a venit întâia data. (...) Și trebuie să fim răstigniți la vedere, în ochii lumii, căci împărăția lui Hristos nu este din această lume, și lumea nu o poate primi, și nu o poate primi nici măcar un singur reprezentant al ei, nici pentru o singura clipă.” Ce-o fi însemnând această răstignire pentru noi cei de astăzi? Sfinții Părinți spun că suferința vine din lipsa plăcerii. Suferim pentru că vrem să trăim o stare continuă de gustare a plăcerii, și când acest fenomen este întrerupt, din diferite motive, apare durerea, sau întristarea după momentele în care eram obișnuiți cu gustarea plăcerii. Deși suntem foarte mândri și egoiști încercăm uneori, cu ajutorul lui Dumnezeu, în relațiile cu cei din jur să ne dăm mai puțină importanță nouă înșine și mai multă celorlalți. Această atitudine, pe care am învățat-o din Evanghelie, ne ajută de multe ori să scăpăm de suferință, pentru că din punct de vedere moral ne-am plasat pe o poziție pe care știam că o să suferim și ne pregăteam pentru asta. Eram împăcați cu ideea și parcă de fiecare dată prindeam curaj să rezistăm, și ceream ajutor lui Dumnezeu. Plasându-ne pe o poziție care nu incomoda pe ceilalți, ba dimpotrivă, îi favoriza, nu aveam concurență, nu ne era frică de o suferință ulterioară, ci acceptam direct suferința maximă pe care o puteam obține în acea postură în grup. Acest lucru ne dădea liniște și scăpam de frica aceea: „dacă o să fiu eu cel care...”. Scăpam de amenințarea cuțitului la gât și eram mai liniștiți! Din punct de vedere psihologic se poate afirma că aceste gen de comportament te ajută să te plasezi pe poziția în care vei obține minimul de plăcere cu minimul de frustrări... prin urmare și un minim de suferință, dacă ne gândim că suferința este de fapt durerea care provine din neîmplinirea dorințelor (nevoilor) proprii și personale. Dacă te auto-propui primul, pentru a avea cele mai mari beneficii într-un grup, atunci te plasezi pe poziția în care vei obține maximul de plăcere dar și cu maximul de frustrări, frustrări provenite din teama că cei din jur nu-ți vor confirma poziția și vei ajunge până la urmă să beneficiezi de mai puțin sau chiar deloc. Dacă suntem puțin atenți la ce se întâmplă în lumea noastră vom observa că acolo unde este ciolanul acolo sunt și câinii. Unde sunt beneficii și o vacă de muls acolo e mare concurență. Unde se fac bani repede și beneficiile vin pe termen scurt, acolo trag majoritatea oamenilor. Unde-i chin, suferință, muncă, trudă, stres, beneficii pe termen lung, acolo vin puțini sau deloc. Un părinte din Muntele Athos întrebat dacă are liniște și dacă se poate ruga el a răspuns ceva de genul: „În sărăcie nu te deranjează nimeni”. Dacă n-ai nimic valoros care să-i atragă pe ceilalți, atunci nu vei fi deranjat și nici luat la ochi. Dacă vrei prin atitudinea ta bani, funcții înalte, câștiguri politice, mărire , dacă ai influențe asupra maselor de oameni, sau poți în vreun anumit fel aduce beneficii altora, atunci cu siguranță vei avea concurență și vor vrea și alții o felie din tortul tău. Poziționându-te astfel poți lesne să ajungi la suferință, neobținând ceea ce ți-a propus. În general lumea caută cele materiale și aici se dă toată bătălia, și e normal că din această „luptă” cei implicați să iasă răniți și suferind. Cu cât acorzi mai puțină importanță celor materiale și mai multă celor duhovnicești cu atât vei fi mai puțin interesant pentru lume, și vei ieși mai puțin rănit din această luptă. Astfel Crucea pe care trebuie s-o purtăm toți pentru a ajunge la Înviere nu este altceva decât lepădarea de sine și de cele materiale, sau încercarea continuă de a obține bucurie din cele duhovnicești, din relația cu Dumnezeu și cu semenii. Presupunând că există o cale spre mântuire cu minim de suferință, acea cale este chiar viața trăită fără a pune preț pe cele materiale, dar raportându-ne mereu la poruncile Mântuitorului Hristos. Dacă ne este frică de Cruce, să ne răstignim egoismul! Și mândria! Și slava deșartă! Putem scăpa oarecum de suferință, transformând Crucea lui Hristos în renunțare la toate cele ale lumii! Și mai ales la păcat, în toate formele lui! În Tradiția Bisericii Ortodoxe Crucea este de fapt asceză, dezpătimire, luptă pentru a lepăda păcatul – ca singur responsabil pentru suferință. Păcatul ne face egoiști și ne poziționează pe postura psihologică în care să așteptăm maximul de plăcere. Smerenia dimpotrivă, te apropie de Dumnezeu. Smerenia este prima treaptă a drumului spre adevăr, spre libertate. Sensul vechi al cuvântului smerenie ( etimologia cuvântului vine de la slavonul „mera” care înseamnă „măsură”)  este „a reveni la adevărata măsură”, „a deveni ceea ce eşti cu adevărat”. A fi smerit înseamnă a cunoaşte adevărul despre tine însuţi, a-ţi cunoaşte măsura. A ne smeri înseamnă a cunoaşte cine suntem! Suntem OAMENI, creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și înzestrați cu iubire, cu puterea de a ierta, cu speranță, cu credință pentru care raiul nu este o himeră ci o realitate și scopul suprem al vieții!