CRUCEA … FRICĂ, SUFERINȚĂ SAU MÂNTUIRE? RĂSTIGNIREA CARE DUCE LA MÂNTUIRE

"Întru răbdarea voastră vă veți dobândi sufletele voastre." (Luca 21, 19). "În necazurile (suferințele) voastre, fiți îndelung răbdători! " (Înțelepciunea lui Isus Sirah 2,4) "În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți Eu am biruit lumea!" (Ioan 16, 33) Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci (14 septembrie) ne readuce aminte an de an de de ceea ce înseamnă deopotrivă suferință și mântuire. Ne readuce aminte de lupta omului cu poate cu cei mai mari inamici ai săi: păcatul, lumea și cu sinele (cu eul) propriu! Ne este  frică să suferim. Ne este frică și de cea mai mică durere. Unora frigul li se pare cea mai înspăimântătoare durere fizică, altora durerea de măsea sau o criză de rinichi. Pentru alții singurătatea văduvia, starea de orfan, poate fi simțită adesea ca o durere de ordin fizic. Oricum ar fi, suferința nu este pe placul nostrum, asta e clar! Ca și creștini știm că pentru a ajunge la Înviere trebuie să trecem prin povara Crucii, așa cum a făcut și Hristos Domnul. Să ne lepădăm de sinele nostru, sa ne asumăm crucea și să-I urmăm! Dar oare este obligatoriu ca toți să suferim? Sau unii se pot erija? Există oare o cale spre mântuire fără suferință? Un părinte, Seraphim Rose (1934 – 1982), spunea: "Noi, cei ce ne numim creștini, nu trebuie să așteptam nimic altceva decât să fim răstigniți. Căci a fi creștin înseamnă a te răstigni, în aceste vremuri si în oricare alte vremuri, de când Hristos a venit întâia data. (...) Și trebuie să fim răstigniți la vedere, în ochii lumii, căci împărăția lui Hristos nu este din această lume, și lumea nu o poate primi, și nu o poate primi nici măcar un singur reprezentant al ei, nici pentru o singura clipă.” Ce-o fi însemnând această răstignire pentru noi cei de astăzi? Sfinții Părinți spun că suferința vine din lipsa plăcerii. Suferim pentru că vrem să trăim o stare continuă de gustare a plăcerii, și când acest fenomen este întrerupt, din diferite motive, apare durerea, sau întristarea după momentele în care eram obișnuiți cu gustarea plăcerii. Deși suntem foarte mândri și egoiști încercăm uneori, cu ajutorul lui Dumnezeu, în relațiile cu cei din jur să ne dăm mai puțină importanță nouă înșine și mai multă celorlalți. Această atitudine, pe care am învățat-o din Evanghelie, ne ajută de multe ori să scăpăm de suferință, pentru că din punct de vedere moral ne-am plasat pe o poziție pe care știam că o să suferim și ne pregăteam pentru asta. Eram împăcați cu ideea și parcă de fiecare dată prindeam curaj să rezistăm, și ceream ajutor lui Dumnezeu. Plasându-ne pe o poziție care nu incomoda pe ceilalți, ba dimpotrivă, îi favoriza, nu aveam concurență, nu ne era frică de o suferință ulterioară, ci acceptam direct suferința maximă pe care o puteam obține în acea postură în grup. Acest lucru ne dădea liniște și scăpam de frica aceea: „dacă o să fiu eu cel care...”. Scăpam de amenințarea cuțitului la gât și eram mai liniștiți! Din punct de vedere psihologic se poate afirma că aceste gen de comportament te ajută să te plasezi pe poziția în care vei obține minimul de plăcere cu minimul de frustrări... prin urmare și un minim de suferință, dacă ne gândim că suferința este de fapt durerea care provine din neîmplinirea dorințelor (nevoilor) proprii și personale. Dacă te auto-propui primul, pentru a avea cele mai mari beneficii într-un grup, atunci te plasezi pe poziția în care vei obține maximul de plăcere dar și cu maximul de frustrări, frustrări provenite din teama că cei din jur nu-ți vor confirma poziția și vei ajunge până la urmă să beneficiezi de mai puțin sau chiar deloc. Dacă suntem puțin atenți la ce se întâmplă în lumea noastră vom observa că acolo unde este ciolanul acolo sunt și câinii. Unde sunt beneficii și o vacă de muls acolo e mare concurență. Unde se fac bani repede și beneficiile vin pe termen scurt, acolo trag majoritatea oamenilor. Unde-i chin, suferință, muncă, trudă, stres, beneficii pe termen lung, acolo vin puțini sau deloc. Un părinte din Muntele Athos întrebat dacă are liniște și dacă se poate ruga el a răspuns ceva de genul: „În sărăcie nu te deranjează nimeni”. Dacă n-ai nimic valoros care să-i atragă pe ceilalți, atunci nu vei fi deranjat și nici luat la ochi. Dacă vrei prin atitudinea ta bani, funcții înalte, câștiguri politice, mărire , dacă ai influențe asupra maselor de oameni, sau poți în vreun anumit fel aduce beneficii altora, atunci cu siguranță vei avea concurență și vor vrea și alții o felie din tortul tău. Poziționându-te astfel poți lesne să ajungi la suferință, neobținând ceea ce ți-a propus. În general lumea caută cele materiale și aici se dă toată bătălia, și e normal că din această „luptă” cei implicați să iasă răniți și suferind. Cu cât acorzi mai puțină importanță celor materiale și mai multă celor duhovnicești cu atât vei fi mai puțin interesant pentru lume, și vei ieși mai puțin rănit din această luptă. Astfel Crucea pe care trebuie s-o purtăm toți pentru a ajunge la Înviere nu este altceva decât lepădarea de sine și de cele materiale, sau încercarea continuă de a obține bucurie din cele duhovnicești, din relația cu Dumnezeu și cu semenii. Presupunând că există o cale spre mântuire cu minim de suferință, acea cale este chiar viața trăită fără a pune preț pe cele materiale, dar raportându-ne mereu la poruncile Mântuitorului Hristos. Dacă ne este frică de Cruce, să ne răstignim egoismul! Și mândria! Și slava deșartă! Putem scăpa oarecum de suferință, transformând Crucea lui Hristos în renunțare la toate cele ale lumii! Și mai ales la păcat, în toate formele lui! În Tradiția Bisericii Ortodoxe Crucea este de fapt asceză, dezpătimire, luptă pentru a lepăda păcatul – ca singur responsabil pentru suferință. Păcatul ne face egoiști și ne poziționează pe postura psihologică în care să așteptăm maximul de plăcere. Smerenia dimpotrivă, te apropie de Dumnezeu. Smerenia este prima treaptă a drumului spre adevăr, spre libertate. Sensul vechi al cuvântului smerenie ( etimologia cuvântului vine de la slavonul „mera” care înseamnă „măsură”)  este „a reveni la adevărata măsură”, „a deveni ceea ce eşti cu adevărat”. A fi smerit înseamnă a cunoaşte adevărul despre tine însuţi, a-ţi cunoaşte măsura. A ne smeri înseamnă a cunoaşte cine suntem! Suntem OAMENI, creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și înzestrați cu iubire, cu puterea de a ierta, cu speranță, cu credință pentru care raiul nu este o himeră ci o realitate și scopul suprem al vieții!