Uitarea
vine odată cu obişnuinţa. Ne obişnuim cu o situaţie neplăcută şi nici nu o mai
sesizăm. Sau, obişnuindu-ne cu o stare de bine, ni se pare indispensabilă.
Obişnuinţa
are şi părţile ei bune, pentru că te face să uiţi, să treci cu vederea
nimicurile, dar are şi un mare defect: te poate condamna la uitarea de sine,
trecând cu vederea lucrurile indispensabile vieţii, minţii şi sufletului
nostru.
Pacea,
de pildă. De-i întrebi pe oameni „este pace?”, îţi vor răspunde că nu au auzit
să înceapă vreun război. „E bunăstare, şi acesta-i semn de pace”, vor cugeta
ei, ca la televizor. Aceasta e însă doar o aparenţă, o minciună, pe care am
auzit-o spusă undeva, peste tot – şi ne-am obişnuit cu ea pentru că ne-a
plăcut. Nu ne pune în criză, deşi, fie vorba între noi, tocmai această
bună-nelinişte ar putea să ne scoată din criza în care ne-a adus însăşi
minciuna.
Lucrurile
stau însă cu totul altfel. Neliniştea, ca un fir roşu, ca un curent de înaltă
tensiune, străbate lumea. Adică e mai puţină pace astăzi decât oricând altădată
în istoria lumii. Dar un fenomen ciudat se petrece: cu cât zgomotul e mai mare,
cu cât creşte neliniştea, cu atât mai puţin conştientizează oamenii cât de
tulburate le sunt apele minţii şi sufletului lor! Iar lucrul acesta nu-l spun
teologii – cine mai are vreme să-i asculte, când ei înşişi sunt pătrunşi de
această atmosferă, până la a nu o mai sesiza?!
Unul
dintre cei mai mari tâlhari ai păcii mondiale este cunoscut sub numele generic
de „cultură de consum”. Colaborează îndeaproape cu publicitatea, cu
divertismentul, cu aproape orice înseamnă comunicare şi modă. Cu cât ai mai
multe dorinţe, cu atât mai puţine pot fi îndeplinite şi, ca atare, te simţi
frustrat şi nefericit. Să nu ne imaginăm însă că e vorba de o simplă tulburare
a unor nevoi neîmplinite. S-ar putea susţine că se naşte o adevărată teroare,
care pe unii îi poate duce până la boală psihică. De altfel, şi la noi în ţară
nişte psihiatri ieşeni observaseră apariţia unui nou sindrom de boală psihică,
în special în rândul femeilor tinere, care nu-şi pot permite lucrurile pe care
le doresc…
Publicitatea
întreţine, de bună seamă, o stare de război, iar lucrul acesta îl trădează
chiar limbajul pe care l-a adoptat. De ce i se zice campanie publicitară, de ce se construiesc strategii
publicitare, de ce se fixează ţinte, dacă nu pentru
câştiga războiul pe care-l duc cu consumatorii – în viziunea lor, întreaga
populaţie a lumii?
Un
efect colateral al războiului publicitar, mai mare decât vătămările sale
primare, este (ca un exemplu, dintre multe altele) stresul ratelor neplătite.
Acesta e mai redus la început, când abia ai făcut cumpărătura şi te amăgeşti cu
plăcerea de a avea mobila dorită, maşina sau plasma din salon, însă datoriile
cresc – şi mai vine şi criza! Aşa că se trezesc oamenii, săracii!, că le
trebuie cel puţin o viaţă de muncă – dacă nu cumva vreo două, trei! – ca să
poată plăti datoriile făcute în câţiva ani. Undeva s-a petrecut o înşelăciune,
dar cine mai are timpul să cerceteze aceste lucruri când ratele trebuiesc
plătite – că, dacă nu, vin şi-ţi iau bunurile sau casa!
Fiecare
dintre noi cunoaște oameni care şi-au pierdut cu totul liniştea. Firi vesele,
optimişti, odinioară, le vine din ce în ce mai greu să zâmbească şi să se
bucure din tot sufletul de viaţă. La ce ne mai foloseşte tot ce am adunat, dacă
ne-am pierdut liniştea? Ce păcat că înţelegem acest lucru atât de târziu –
aceasta, pentru cine ajunge să-l înţeleagă. Şi, până la urmă, baiul cel mai
mare nu e nici măcar uriaşa datorie din bancă, ci lipsa credinţei, care te face
să te simţi singur şi lipsit de soluţie. Unii, mai labili psihic, au ajuns până
în pragul sinuciderii, sau chiar la sinucidere. E mai rău decât în războaiele
cele mai sângeroase din trecut, când oamenii nădăjduiau și nu-și
pierdeau credința, chiar
şi în situaţiile cele mai imposibile – căci știau, erau convinși că
viaţa şi moartea în mâna Domnului sunt…
Totul
arată frumos la televizor sau în revistele la modă; mass-media în genere se
străduieşte să ne convingă că trăim într-una din cele mai bune lumi posibile –
şi asta, în primul rând, pentru că sunt atâtea mijloace ca să ne distrăm. Dar
însuşi televizorul este, după unii analiştii politici şi sociologi, cel mai
mare terorist din istoria lumii. Aceștia arată că proporţional cu violenţa
transmisă prin televizor – ficţională sau reală în programele de ştiri – creşte
sentimentul de insecuritate, neîncrederea în ceilalţi oameni, frica şi
teroarea. Bătrânilor le este frică să iasă din casă, iar la copii se
înregistrează stări psihice compatibile şocului post-traumatic.
Mass-media
în general întreţine o stare de panică, de urgenţă. Totdeauna în programele de
ştiri tonul este acela al unei „apocalipse” în desfăşurare. Nu poţi să nu te
tulburi chiar şi numai auzindu-i cum vorbesc pe un fond muzical de tensiune
trepidantă, chiar dacă povestesc un fapt obişnuit.
Să nu credeţi însă că oamenii fug de acest fel
de tulburare. În chip paradoxal, ei se obişnuiesc cu tulburarea şi nu mai pot
fără ea. Funcţionează ca un drog, pe principiul că viciul dă dependenţă.
Mecanismul e simplu. Divertismentul, televizorul în special, muzica şi toate
cele ce excită puternic simţurile îi scot pe oameni în afara lor, îi parchează
undeva la periferia fiinţei, acolo unde nici nu mai au habar că au suflet, că
au o intimitate, un for interior. În acest timp, când noi lipsim de acasă,
înlăuntru creşte haosul şi nebunia. Pentru că toate cele trăite neliniştitor
undeva în lume, toate păcatele săvârşite se răsfrâng înlăuntrul sufletului
nostru – fie că suntem sau nu conştienţi de aceasta. Aşa că atunci când ne
întoarcem acasă, când aflăm momentele noastre de linişte, de singurătate, ne
trezim în faţa unui imens război interior: dorinţe nesatisfăcute – frustrări,
frici, nelinişti şi tulburări.
Acolo
s-a sălăşluit deja duhul lumii!
Soluţia?
O reîntoarcere. Fără Hristos, oamenii nu mai au cum să redobândească acea pace
sufletească pe care Dumnezeu le-a dăruit-o la naştere. Nici cântecele nu vor
mai veni din adâncul sufletului, aşa cum erau cântate odinioară de ţărani pe
câmp, nici dimineţile nu vor mai fi atât de senine, nici serile atât de
liniştite şi odihnitoare…
Datorită desensibilizării continue la stimuli
– un fel de adaptare a creierului la tensiunea trăirilor tari – e nevoie de
senzaţii tot mai puternice pentru a întreţine atenţia, lucru care explică
alunecarea în violenţă tele-vizuală dusă la extrem, precum şi consumul tot mai
mare de pornografie. Apar astfel motive noi de tulburare. Violenţa naşte mânie
şi violenţă. Pornografia cere satisfacere, noi parteneri, conflicte de
conştiinţă şi alte o mie de motive care-i duc pe oameni la nelinişte şi
deznădejde.
În
fond, acesta e preţul plătit culturii de consum, distracţiei din faţa
televizorului, modei, divertismentului în general: pacea sufletească. Vi se
pare puţin lucru? Neliniştea a pătruns în lume şi stăpâneşte omenirea mai mult
decât în perioadele de război. Dar chiar acesta e semnul că suntem
într-un război. Suntem incluşi într-un război paradoxal, în
care suntem luaţi aliaţi pentru a lupta împotriva noastră înşine, împotriva lui
Dumnezeu. Căci toate cele descrise până acum nu sunt decât expresii ale
eşecului la care a ajuns umanitatea care a optat pentru o viaţă fără Hristos. O
lume care s-a încrezut în Darwin și în teoriile lui, ajungând să trăiască mai
rău decât maimuţele la care acesta se închina.
Pentru
mulţi, cuvintele credinței nu mai au sens. Le e greu să accepte faptul că
trăiesc în minciuna unei vieţi atât de tulburate, că, într-un fel, iadul a
început deja de aici. Unii caută soluţii economice la datorii – „Oare poate
Hristos să-mi plătească datoriile?”, se gândesc ei dezaprobator. Alţii se
amăgesc cu încă puţină plăcere trupească: băutură, desfrânări – „că moartea tot
vine”, îşi spun, simţind-o tot mai aproape, fără să conştientizeze acest lucru
până la ultimele sale consecinţe.
Acesta
este numitorul comun al lumii moderne: neliniştea şi tulburarea. Toată cultura
divertismentului e făcută special pentru a ascunde această stare de lucruri, pe
care, de altfel, o acutizează şi o cronicizează până la cele mai grave consecinţe.
La
celălalt pol ne aşteaptă însă Hristos. El, Cel ce S-a răstignit pentru întreaga
lume, chiar şi pentru aceia care astăzi nu vor să ştie de El sau, cel mult, Îl
privesc ca pe un auxiliar religios al realizării materiale în viaţa aceasta…
Hristos vine să ne ofere pacea Sa, lucru care nu pare de mare preţ în faţa
ofertei nesfârşite a lumii moderne. Dar cine a cunoscut pacea lui Hristos
doarme liniştit noaptea, se bucură de fiecare răsărit de soare, de un zâmbet de
copil, de fiecare floare. Viaţa însăşi devine un cântec şi fiecare zi o
sărbătoare.
Da!
Chiar dacă avem datorii în bancă pe care nu le putem plăti decât în zece vieţi,
chiar dacă ne-am afundat în păcate a căror amintire omul nu o poate duce, chiar
dacă ne-am pierdut respectul de sine, harul Sfântului Duh ne poate aduce în
suflete pacea lui Hristos – dacă mai întâi ne-am împăcat cu El, spunându-i
toate păcatele noastre, pentru a lua asupra Sa povara lor.
De
multe ori, (poate de prea multe ori) suntem (sau am fost) păcăliţi. Numele
fericirii nu este distracţia, ci pacea lăuntrică. Cine a cunoscut-o nu se mai
satură de ea niciodată, îi ţine de sete şi de foame, de dorinţa de nou şi de
mângâiere. Încercaţi această pace dumnezeiască pe care o aduce spovedania
sinceră şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, această pace
pe care o aduce rugăciunea de toată vremea, când mintea se curăţeşte şi se
luminează…
Lumea,
nu ne poate face fericiţi, deşi ne făgăduieşte acest lucru.
Dumnezeu însă nu a dezamăgit pe nimeni,
niciodată – credeţi acest lucru şi transmiteţi-l mai departe!
Aceasta,
înainte de a fi prea târziu pentru tine, pentru mine, pentru fiecare dintre
noi, atunci când alte războaie vor da peste noi şi nu ne vom mai găsi inima în
piept de tulburare, iar despre pace oamenii nu mai vor şti să vorbească,
uitându-i până şi gustul. Până atunci – mult, puţin, nu ştim, Dumnezeu știe –
mai avem încă vreme să dobândim liniştea sufletească, cel mai important lucru
din lumea aceasta, pacea pe care ne-o dă Hristos – El însuşi, prin prezenţa Sa,
aducându-o în inima noastră.
Și atunci îndemnul liturgic ,,Cu
pace Domnului să ne rugăm” ne
va fi o stare firească a sufletului când ne vom ruga pentru Pacea de sus …, Pacea a toată lumea …, Înger de pace credincios
îndreptător, păzitor al sufletelor și al trupurilor noastre… și pentru ca
sfârșitul creștinesc al vieții noastre să fie … fără durere, neînfruntat, (și
mai ales) în pace!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu