VIEȚUIREA CREȘTINĂ ( I )

Niciun om nu se poate simți pe deplin înțeles de o altă ființă umană. Iar acest lucru apare din diverse motive: pe lângă limitele noastre firești, de autocunoaștere, exprimare și întelegere, discordanța este determinată și de factori ce țin de formare, prin diverse forme de educație și socializare. Din acest motiv, poate, cultivăm mai multe relații: adică ceea ce nu putem comunica eficient cu un om, poate reușim cu altul. Dar, in ciuda multelor noastre relații, există și rămâne în noi, o singurătate pe care nimeni nu o poate, omenește, nici explica si nici alunga.  

Unii cugetători au încercat și să explice și să dea recomandări pentru umplerea acestui gol, dar nu „omenește”. Fericitul Augustin (354 – 430) spunea odată că „În fiecare din noi, există un gol de forma lui Dumnezeu, care poate fi umplut doar de Dumnezeu”. Din aceasta perspectivă, orice demers uman de a se împlini și de a alunga singurătatea, doar prin comunicarea cu semenii, este sortit eșecului.

Umilinţa asumată întru dobândirea sfinţeniei este a celor puţini, este o excepţie. Dar umilinţa luminoasă, vieţuirea şi convieţuirea demnă a oamenilor, este, cu siguranţă, un precept moral creştin esenţial, care condiţionează civilizaţia. Căci atât persoana, cât şi societatea, au nevoie, spre a putea fi calificate drept civilizate, de a fi dominate de atitudini demne, nu impertinente, nici slugarnice. O caracteristică comună majorităţii ţărilor fost comuniste est-europene este religiozitatea lor, respectiv credinţa creştină conservată chiar în anii de ateism impus. Dar, paradoxal, aceloraşi societăţi post-comuniste, religioase în comparaţie cu Vestul masiv secularizat, li se impută - cel mai adesea pe dreptate - lipsa de civilizaţie. Iar minţile luminate de ştiinţă, dar nu atât de mult de Duh, asociază imediat această lipsă de civilizaţie cu prea multul Creştinism al respectivelor popoare.

 Este o asociere care ignoră esenţialul: toate societăţile vestice civilizate au la baza civilizaţiei lor spiritul creştin, deci implicit exerciţiul de către membrii societăţii a ceea ce se poate numi o umilinţă luminoasă și anume: respectul, toleranţa, micile concesii necesare unei convieţuiri decente. Acest spirit creştin a impregnat constant decenii, uneori secole la rând, normele legiferate de către state. Ca atare, civilizaţia lor s-a construit şi sedimentat tocmai pe baza spiritului creştin. Care spirit este acum în vizibil declin, datorită secularizării şi globalizării. Iar astfel, respectivele societăţi pierd din zi în zi câte ceva din civilizaţia lor atât de apreciată.

Se impune, așadar, ieşirea din clişee cvasi-ştiinţifice anticreştine și intrarea mai profundă în Duh, dacă ne dorim a fi persoane şi societăți civilizate. Fiindcă, după decenii bune de slugărnicie şi tiranie politico-socială promovate tot cvasi-ştiinţific, nu am redescoperit încă valoarea bunei cuviinţe creştineşti, condiţie sine qua non a unei civilizaţii autentice.

Când se vorbeşte de societatea de azi se afirmă că trăim într-o societate secularizată. Ce este o societate secularizată? Este societatea în care “ignorând cerul, omul de astăzi regăseşte pământul”. Lumea secularizată îl deturnează pe om de la scopul său principal: mântuirea sufletului; şi întoarce privirile omului de la lumea valorile spirituale, către (non)valorile marcate de efemeritatea acestei lumi.

Efectul negativ al secularizării îl arată pe om „înhămat la jugul spațiului și al timpului” făcându-l să deplaseze centrul de greutate al vieții de la Dumnezeu la om, sau altfel spus, de la teocentrism la anthropocentrism, și aceasta se vede în aceea că lumea se gândește și pune preț mai mult pe trup decât pe suflet, dominată fiind mai mult de valorile pământești decât de cele cerești. Preocuparea majoră nu mai este religia, familia, valorile creştine ci economia, aceasta ducând inevitabil la uitarea lui Dumnezeu şi la apariţia fenomenului cunoscut sub numele de consumism, sau „a trăi pentru a consuma şi a consuma pentru a trăi” și constituie unul din cercurile vicioase cele mai periculoase ce caracterizează în mod relevant condiţia noastră socială şi existenţială.

Secularizarea este înţeleasă ca o diminuare a preocupărilor religioase în condiţiile pluralizării activităţilor, a diversificării solicitărilor zilnice, care la nivelul societății aduc o serie de mutaţii în aceasta, mascând dezideratul comun al membrilor societății  (convieţuirea armonioasă şi mântuirea sufletului), şi făcându-le prioritare pe celelalte (economia, consumismul, etc.) care sunt extrem de efemere. Societatea actuală secularizată nu permite intervenţia veşniciei în structurile ei, omul vrând să se debaraseze de intervenţia divină în viaţa sa și nemailăsându-I loc niciunde lui Dumnezeu.