HRISTOS CA GENTLEMAN ŞI CAVALER

Nicolae Aurelian Steinhardt (n. 1912 - d. 1989) a fost un autor, critic literar,  eseist, jurist, publicistt și scriitor român, originar din Pantelimon, județul Ilfov. De origine evreiască, s-a convertit la religia creștină ortodoxă în închisoarea Jilava și-a luat numele de fratele Nicolae, și s-a călugărit după punerea sa în libertate. Este autorul unei opere unice în literatura română, Jurnalul fericirii, care reprezintă, după propria-i mărturie, testamentul lui literar. Redactat la începutul anilor '70, această primă variantă - circa 570 de pagini dactilografiate - este confiscată de Securitate în 1972 și îi va fi restituită în 1975, după numeroase intervenții pe lângă Uniunea Scriitorilor. Între timp, autorul finalizează a doua variantă, mai amplă, de 760 pagini dactilografiate.

Este cel puţin interesantă viziunea acestuia despre creştinism, aceea a unui evreu convertit şi fără a forţa vreo comparaţie se poate spune că se aseamănă întrucâtva cu sf. Pavel, care după convertirea sa pe drumul Damascului ajunge să fie unul dintre cei mai mari prpovăduitori ai creştinismului.

Iată un pasaj din Jurnalul fericirii al lui Steinhardt.

 

O fi hulă curată, dar am o teorie a mea, după care Hristos nu ne apare din Evanghelii numai ca blând, bun, drept, fără de păcat, îndurător, puternic ş.a.m.d.

Din relatările Evangheliilor - fără excepţie – ne apare şi înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler.

Mai întâi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Şi încrederea e prima calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlemanul e cel care – până la proba contrarie – are încredere în oricine şi nici nu se grăbeşte, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al său. La şmecheri şi la jigodii reacţia numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacţie – putinţa de a şti că semenul lor e tot atât de întinat ca şi ei.

Mai departe. Hristos iartă uşor şi pe deplin. Şmecherul nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (fără ca să ierte), o face greu, în silă, cu ţârâita. Pe când Domnul: “Nici eu nu te osândesc. Mergi şi nu mai păcătui.” Nici eu nu te osândesc…

E oricând gata să vină în ajutor, atâta aşteaptă. Îi e milă. Pe văduva din Nain, pe orbi, pe femeia gârbovă, îi milostiveşte fără ca ei să fi cerut ceva. Ştie să gradeze aprecierea, dă fiecăruia ce-i al său. Cananeancei, care a dat dovadă de stăruinţă şi curaj, îi spune mai mult decât altora pe care-i izbăveşte, întrebuinţează o formulă complementară: O, femeie! mare îţi este credinţa. (Numai ei şi exclamativul O! şi calificativul mare!)

E mereu – şi cu osebire de grijuliu asupra acestui punct – atent şi politicos; prietene îi spune lui Iuda. Niciodată o insultă sau o vorbă dispreţuitoare faţă de păcătos. Nu se vede din nici un text vreun moralism înţepat, vreo pudoare de comandă. Şi nici o condiţie prealabilă pusă păcătoşilor, nici o discriminare: Pe cel ce vine la mine nu-l voi scoate afară. Fiului risipitor îi iese în cale (şi încă departe fiind…). Iar ori de câte ori dă, dă, din belşug, mai mult decât s-ar cuveni, boiereşte. (Ce poate fi mai străin de contabila meschinărie şi fariseic drămuita socoteală, şi mai bună dovadă de mărinimie, decât aceste cuvinte de la Ioan 3, 34: “Căci Dumnezeu nu dă duhul cu măsură”?). Administrativa îngrijorare a lui Iuda pentru banii cheltuiţi pe mir arată, pe de o parte, că vânzătorul era lipsit de simţul dărniciei, iar pe de alta că Domnul de la sine trecea – boiereşte – peste orice calcul şi avariţie (fie ele sulemenite în opere de binefacere şi patronaj) pentru a gusta bucuria de a  jertfi în clipe de înălţare sufletească. Şi acesta este un gest nobil, nobilul fiind oricând în stare să-şi sacrifice viaţa sau să-şi spulbere averea. (Nobilul îşi va da uneori viaţa în duel pentru motive mondene ori îşi va pierde averea la cărţi – dar purtările lui, ca tot ce-i pământesc, nu-s decât stângace imitaţie a virtuţilor mărinimoase; dragostea trupească nu-i oare şi ea biată contrafacere a dragostei divine?)

Încredere în oameni, curaj, detaşare, bunăvoinţă către cei năpăstuiţi de pe urma cărora nu te poţi alege cu nici un folos (bolnavi, străini, întemniţaţi), simţ sigur al măreţiei, predispoziţia pentru iertare, dispreţul faţă de prudenţi şi agonisitori: toate sunt trăsături ale gentlemanului şi cavalerului.

Pe toţi oamenii îi îmbie să se recunoască ceea ce sunt cu adevărat: nişte fii ai Tatălui, ai stăpânului. Situaţia de creştin e tot una cu statutul de aristocrat.

De ce? Pentru că îşi are temeiul în cele mai “seniorale” însuşiri: libertatea şi încrederea (credinţa).

Ce este nobilul, feudalul? Mai presus de orice un om liber.

Ce înseamnă credinţa? Încredere în Domnul, deşi lumea e rea, în ciuda nedreptăţii, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decât semnale negative.

Sunt memorabile cuvintele lui Tolstoi în Anna  Karenina:  “D-aia suntem nobili, ca să avem încredere.”

 Un scriitor (Claudel) afirmă un lucru deosebit de important, pe care toată experienţa vieţii şi spectacolul lumii de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial încoace ni-l confirmă, sfredelitor:“Să vedem, ce va să iasă când lumea afecţiunii şi a încrederii va fi înlocuită cu lumea concurenţei.

Se prea poate ca şi în lumea veche mângâietoarele cuvinte afecţiune şi încredere să fi sfârşit prin a se goli de conţinut, să fi ajuns formale ca atâtea altele. Dar de văzut am văzut noi ce înseamnă o lume întemeiată numai pe concurenţă, lumea căreia urmaşa ei dialectică i-a pus capac venind cu noile temeiuri: ura, invidia, bănuiala.

Marea taină a tuturor nenorocirilor: bănuiala. Otrava, neghina, pârjolul.

Nu degeaba pentru unii timpul este aducător de nebănuite surprize iar evoluţia este creatoare.

Dovadă: cine s-a gândit în primii ani ai veacului că acestea vor fi problemele noastre de căpetenie: frica, bănuiala generalizată, şmecheria atotputernică? Iată că totuşi sunt.

Pentru creştinism bănuiala e un păcat grav şi oribil. Pentru creştinism încrederea e calea morală a generării de persoane. Numai omul îşi făureşte semenii proporţional cu încrederea pe care le-o acordă şi le-o dovedeşte. Neîncrederea e ucigătoare ca pruncuciderea; desfiinţează ca om pe cel asupra căruia este manifestată. Omul însuşi, făurit de Dumnezeu, îşi transformă pe aproapele său în persoană – printr-un act creator secund – datorită încrederii pe care i-o arată.

Dând nume animalelor, potrivit poruncii dumnezeieşti, omul le rânduieşte în cuprinsul creaţiei; purtând aproapelui dragoste şi acordându-i încredere, face din el o persoană, altceva decât un individ.

Iată pentru ce bănuiala este atât de nocivă. Din persoană omenească ea îl transformă pe cel bănuit în – în ce? Nu în brută, ar fi prea bine, ci în ceva nespus mai făcător de rău, în făptura cea mai abjectă, mai pernicioasă, mai cancerigenă ce poate fi – în şmecher.

Hristos ca gentleman şi cavaler

La diavolul contabil nu încape nici ştersătura cea mai mică. Hristos, dintr-odată, şterge un întreg registru de păcate.

Hristos, boier, iartă totul. A şti să ierţi, a şti să dăruieşti, a şti să uiţi. Hristos nu numai că iartă, dar şi uită. Odată iertat, nu mai eşti sluga păcatului şi fiu de roabă; eşti liber şi prieten al Domnului.

Şi cum i se adresează Acesta lui Iuda, pe care-l ştie doar cine e şi de ce a venit? Prietene, îi spune. Acest prietene mi se pare mai cutremurător decât chiar interzicerea folosirii sabiei şi decât vindecarea urechii lui Malhus. Exprimă ceea ce la noi, oamenii, se numeşte înaltul rafinament al stăpânirii de sine în prezenţa primejdiei – virtute supremă cerută samuraiului. Poate că vorbe paşnice (nu scoateţi sabia) şi fapte milostive (tămăduirea rănii) să le fi putut grăi şi face şi un sfânt. Dar prietene implică o măreţie şi o linişte care, numai venind din partea divinităţii, nu dau impresia de irealitate.

Circulă o poveste cu un nobil la care vine croitorul cu o creanţă. Nobilul refuză plata. Şi-apoi, în prezenţa croitorului cu înscrisul în mână, porunceşte feciorului să poarte  două mii de galbeni unuia faţă de care în ajun pierduse pe cuvânt de onoare acea sumă la joc de cărţi. Croitorului, care-şi manifestă nedumerirea, îi explică: datoriile de onoare se achită deoarece nu există dovezi. Drept care, numaidecât, croitorul îşi aruncă înscrisul în focul din cămin.

Aici anecdota ia de obicei sfârşit, nobilul plătindu-l pe croitor.

Dar e un sfârşit imbecil şi duhnind a fals. De bună seamă că Nobilul avea să-l plătească! Asta-i de la sine înţeles. Şi o brută ar fi procedat la fel. Dar nobilul – dacă-i nobil – face altceva, şi asta-i versiunea autentică a poveştii, spune: luaţi loc, domnule, şi vă voi plăti de îndată suma ce vă datorez. Acest luaţi loc domnule e dovada boieriei, nu plata în sine. E o luare la cunoştinţă a posibilităţii omului de a se transfigura. Ne putem oricând transfigura şi deveni fulgerător de repede vrednici de a fi poftiţi să luăm loc pe scaun la nunta împărătească. (Altfel cum ar putea cina Domnul cu noi şi cum s-ar înţelege cuvintele: “Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu”?)

Numai că nu oricine este în stare să recunoască transfigurarea când o întâlneşte. Şmecherii pentru nimic în lume nu o concep; şi nici … fariseii.

N. Steinhardt, Jurnalul Fericirii, editura Polirom, 2008

 

ÎNDRĂZNIȚI !

 

      La recensământul din 2011, peste 98% dintre români s-au declarat creştini, 85,9% asumându-şi apartenenţa la credinţa creştin-ortodoxă. Sunt persoane şi chiar instituţii care interpretează acest procent într-un mod festivist, declamând că, iată, avem dovada cât de loiali sunt românii credinţei în Hristos. Am spune, din acest punct de vedere că trăim într-o naţiune, într-o republică creştină.

      Există însă şi alte cifre. Într-un raport realizat în 2012 de Institutul pentru Politici Publice, intitulat ”Fenomenul întreruperilor sarcinilor nedorite în România - Radiografie şi soluţii”, se afirmă că, în conformitate cu datele oficiale ”între 350 şi 400 de femei recurg la întrerupere de sarcină în fiecare zi în România, dintr‐un total de peste 5 milioane de femei fertile, (...) iar la nivelul anului 2011, potrivit Institutului Naţional pentru Sănătate Publică, în România s-au înregistrat 60.784 întreruperi de sarcină la cerere şi 42.516 întreruperi de sarcină incomplete.

      Ca un alt exemplu, prin raportări anexate la proiectele implementate din fonduri europene de diferite ong-uri sau instituţii ale comunităţii, se povesteşte, statistic şi triumfalist, despre atingerea unor indicatori europeni de dezvoltare, despre X beneficiari care au fost consiliaţi, specializaţi în meseria Y, despre un număr de Z sesiuni de informare, seminarii etc. ori despre motivele pentru care o comună aflată într-un colţ uitat de lume, să fie musai înzestrată cu o sală de sport ultra-performantă. Adevărul este altul. Sunt deja de notorietate suspiciunile cu privire la fraudarea a zeci de milioane de euro, care au provocat suspendarea majorităţii liniilor de finanţare europeană pentru România.

      Atitudinile creştine şi pro-europene sunt de multe ori prezentate opiniei publice prin intermediul unor date statistice care informează superficial şi limitativ. Nu întotdeauna o statistică descrie cu adevărat, o stare de fapt. Valoarea de adevăr a unui procent este foarte uşor de infirmat prin contactul direct cu realitatea.

      Ne întrebăm atunci, unde este creştinismul nostru? Unde este respectul pentru poruncile biblice ”Să nu ucizi!”, ”Să nu furi!”? Evident, avem o problemă de incompatibilitate între unele date statistice şi realităţile societăţii româneşti. O problemă solicită întotdeauna o soluţie.

       De aceea, cred că firesc este să ne reamintim de responsabilitatea pe care o au Biserica şi Statul pentru realizarea binelui moral şi social într-o comunitate ridicată de istorie la rang de naţiune. Aceste două entităţi, una divino-umană, alta doar lumească, sunt chemate la împreună lucrare, realizând ceea ce Binecredinciosul Împărat Justinian cel Mare numea ”simfonia bizantină”. Biserica priveşte lucrurile divine; Statul conduce lucrurile muritoare şi le guvernează; şi unul şi celălalt, provin din acelaşi principiu, dirijând cursul vieţii umane, așa cum într-o simfonie muzicală fiecare instrument rezonează cu celelalte pentru ca efectul să fie desăvârșit.

      Biserica Ortodoxă însă, nu se reduce doar la membrii clerului ci este totalitatea credincioșilor care împărtășesc aceeași credință bimilenară, după cum nici statul nu poate fi redus doar la politicieni ci cuprinde pe toți cetățenii națiunii respective.

      În spațiul românesc, apartenenţa la creştinism şi apetenţa (pofta) pentru democraţia europeană se afirmă des, parcă prea des pentru a le considera o pornire conştientă, naturală. De multe ori însă aceasta se face cu o ipocrizie incompatibilă cu însăşi valoarea spirituală astfel mărturisită, căci, prin fapte, cele două repere ale normalităţii specifice pentru o mult dorită, nouă şi europeană ”Republica Christiana” (republică creștină), se confirmă extrem de rar.

      Criza morală profundă în care cei mai mulţi dintre noi, românii,  rătăcim de peste două decenii, invalidează teza aşa-zisei benefice ”simfonii bizantine” între Biserică şi statul român post-decembrist, în varianta lui democratică şi unional-europeană.

      Starea morală - dar şi economică, socială, politică - degradată şi degradantă în care se află societatea românească ne demonstrează că această ”simfonie bizantină” nu funcţionează în România şi că, mai grav, se poate transforma în complicităţi necreştine.

       Biserica este chemată să reîncreştineze republica românească prin mărturisire, prin glasul său profetic, asumându-şi toate consecinţele serioase ale unui astfel de demers. Să fim mândri de originea noastră creștină, sănătoasă, de moștenirea culturală pe care o avem. Bisericile noastre nu sunt goale ca în Occidentul după care tânjim prea mult, noi construim biserici și nu le vindem pentru a fi transformate în locuri cu altă destinație. Noi, creștinii ca membri ai Bisericii lui Hristos dar și ca cetățeni ai statului deopotrivă.  

      Un singur îndemn mai rămâne de urmat, cel al lui Hristos care zice: ”În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” (Sfânta Evanghelie după Ioan, 16, 33)

     

NEVOIA DE ÎNGERI

        Potrivit tradiției noastre bisericeşti fiecare dintre noi primim la naștere un înger păzitor. Asta nu înseamnă cu putem aproxima numărul sfinților îngeri după numărul oamenilor căci, Domnul poate hărăzi unui înger să păzească nu doar o persoană, ci o cetate întreagă. Astăzi, când trăim într-o mediu hiper-tehnologizat, când omul a făcut salt din stratosferă depășind viteza sunetului, iar cercetările iscoditoare ale omenirii răscolesc praful din cosmos, fel și fel de preziceri ne bombardează cu știri apocaliptice, iar spațiul informatic şi cibernetic a transformat lumea într-un fel de Turn Babel. Sisteme de  GPS, firme renumite de pază și protecție, sisteme de alarmă și supraveghere ultraperformante, structuri de securitate excepționale, detectoare de minciuni, gânduri și câte și mai câte năzdrăvănii omenești: în aceste condiții, oare mai avem nevoie de îngeri păzitori? Mai au ce face ei în viața noastră? Ce să mai păzească!? Oare, ce zic îngerii? Oamenii nu ne mai recunosc și nu ne mai consideră păzitorii lor. Ne-au înlocuit!

       Pare a fi o realitate tristă a contemporaneității, dar, oricât de mult ar încerca omul să-și construiască „surogate îngerești” nu vor reuși. Cereștile şi netrupeștile Puteri au primit poruncă de Creatorul lor și al nostru să nu se depărteze de la noi. Prin păcate, prin ignoranță noi îi izgonim și-i îndepărtăm. Cum ar spune vorba străveche: îi dăm afară pe ușă și ei ne intră pe fereastră. Ce prietenie poate fi mai adevărată decât aceasta? Veritabilă dovadă de fidelitate și statornicie! De am putea să fim și noi ca îngerii, dacă am avea și noi măcar un dram din aceasta în relațiile interpersonale pe care le derulăm zilnic! De-am ști noi de câte ori îngerii ne-au ferit din calea pierzării ... ?

        Cu toate că avem la îndemână atâția „vestitori” sau ,, ştirişti,, care ne agasează cu fel și fel de informaţii (sau știri), îngerii sunt adevărații vestitorii ai voinței dumnezeiești către noi, ajutându-ne totodată să împlinim porunca divină. Oricât de multe sisteme de pază și protecție am inventa, tot Domnul Dumnezeu păzește cetatea, casa, mașina și proprietatea căci „îngerilor Săi va porunci pentru tine să te păzească în toate căile tale” ( Ps. 90, 11) și „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte” (Ps. 126, 1). Nu înseamnă că negăm foloasele gadget-urilor și nici nu tăgăduim progresul tehnic, atât timp cât ele sunt folosite pentru binele omenirii. Problema este în altă parte: să le folosim ca pe daruri ale lui Dumnezeu și să nu uităm că acolo unde este credință neșovăielnică, acolo este binecuvântarea lui Dumnezeu și nimic din cele de pe pământ nu pot înlocui relația noastră cu Dumnezeu.

         Ferecându-ne casa, am fi mai în siguranță dacă am rosti și o rugăciune; unii își achiziționează mașini din ce în ce mai puternice și sigure, zic ei, dar mai sigură ar fi călătoria dacă, la plecare ar rosti o rugăciune în care ar chema pe îngerul păzitor care să-i ocrotească în toate căile și drumurile lor. Alții cheltuiesc sume exorbitante pe agenți de pază, dar uită că cei mai fideli și puternici „bodyguarzi” sunt îngerii Domnului, pe care, din păcate, nu prea îi mai invocăm în rugăciunile noastre, deși prin puterea lui Dumnezeu ei pot săvârși înfricoșătoare minuni în viața noastră.

    

          Să ne amintim din paginile dumnezeieștii Scripturi de cei trei tineri zvârliți de Nabucodonosor în cuptorul de foc. Cine i-a scos nevătămați din gheara focului? Îngerii lui Dumnezeu! (Daniel cap.3, 24-29). Regele Darius, cel care l-a urmat la tron pe regele Nabucodonosor, l-a aruncat pe Daniel în groapa cu lei, unde a rămas toată noaptea; dis-de-dimineaţă după ce-l strigă, Daniel îi răspunde: „Dumnezeu a trimis pe îngerul Său şi a astupat gura leilor, şi ei nu mi-au făcut nici un rău, pentru că am fost găsit nevinovat înaintea Lui...” (Daniel 6,22). Tot un înger la ocrotit pe tânărul Tobie în călătoria sa plină de primejdii și încercări( Tobie 5,4). Exemplele pot continua, fără a exagera și fără a omite un lucru esențial: îngerii nu-l pot înlocui pe Dumnezeu. Ei sunt trimișii lui Dumnezeu.

       

       Prietenia cu Sfinții Îngeri ne aduce în sufletele și în viața noastră binecuvântarea Tatălui Ceresc. Dacă vom cultiva cât mai intens această prietenie neuitând că îngerii sunt fideli și ne vor însoți până-n clipa înfricoșătoarei Judecăți, „ atunci Domnul va trimite pe îngeri şi va aduna pe aleşii Săi din cele patru vânturi, de la marginea pământului până la marginea cerului.” ( Marcu 13, 27).

       

         Avem atât de multe de învățat de la Sfinții Îngeri: să-L lăudăm neîncetat pe Dumnezeu și să ne avem unii pe alții la inimă, frați întru Domnul, să fim supuși și ascultători precum îngerii față de Dumnezeu, Creatorul. Sfinții îngeri nu bârfesc, nu blamează, nu prigonesc, nu înjură, nu sunt avari, egoiști, posesivi, invidioși, nu se mânie, ci se lasă purtați de iubire și ne îndeamnă să procedăm și noi așa căci „cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8).

 

VIEȚUIREA CREȘTINĂ ( II )

În ultima perioadă a vieții, mai ales, gîndul unei comunități creștine l-a urmărit pe Valeriu Gafencu (1921 – 1952), cel care avea să fie numit Sfântul închisorilor, de către Nicolae Steinhardt (1912 - 1989)  -  ambii contemporani ai multora dintre noi. Prin harul care s-a sălășluit în sufletul său, a ajuns la o concepție creștină integrală, capabilă să înțeleagă foarte nuanțat rostul creștinismului în lumea de azi și implicit al viețuirii și conviețuirii creștine.

         Prin urmare, a încercat să definească cu ajutorul unor principii, temeiurile și năzuințele unei comunități spirituale. Aceste temeiuri, năzuințe  și principii, exprimă sintetic o gîndire limpede, clară și oarecum vizionară, fiind temelii nemincinoase atît ale urcușului duhovnicesc personal al fiecăruia, (viețuire creștină) dar, mai ales, ale oricărei împreună lucrări spirituale (conviețuire creștină).

Astfel, temeiul de bază al unei astfel de comunități spirituale este elita creștină.

A fi elită creștină

Ø A fi elită creștină însemnă ca din dragoste pentru Dumnezeu să ucizi tot răul din tine și să urăști tot răul în afară de tine, iar din dragoste pentru oameni să porți crucea lui Hristos zi de zi și să îți pui viața pentru mîntuirea lumii.

Ø A fi elită creștină însemnează a cîrmui corabia lumii spre Hristos, urmîndu-i lui. Lumea văzînd exemplul acestei vieți, să consimtă a-I urma lui Hristos și astfel ... „toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm” conform îndemnului liturgic.

Elita harică se impune prin exemplul bun în trăire și prin consimțirea poporului, pe când exemplul rău nimicește tot

Dorința supremă și aspirația elitei creștine este dobândirea Învierii și astfel

Năzuim spre Înviere, prin faptul că:

Ø Vrem să aducem ( sau să readucem ) neamul la Biserică pentru a ne împăca (sau reconcilia) cu Dumnezeu.

Ø Vrem să creem în familie, în școală, în lume ( în general ) o educație și o cultură creștină pentru desăvîrșirea omului, care să adune toate energiile creatoare omenești în slujba omului și implicit a lui Dumnezeu.

Ø Vrem să formăm omul nou, născut din nou din Dumenezeu ( prin Taina Sfântului Botez ) și din ( și prin ) strădania lui personală.

Ø Vrem să înfăptuim împărăția lui Dumnezeu pe pămînt cu ajutorul Duhului Sfînt, luptînd împotriva forțelor satanice, oculte, etc.

Ø Vrem să trăim într-o comunitate creștină care să dea unitate în diversitatea formelor vieții și care să smulgă pe om din suferința morală și fizică. Prin omul nou s-ar da expresie creștină, prin conținut și formă, tuturor problemelor omenești din toate timpurile.

Posibile principii de viețuire creștină

Ø Principiul dragostei: supunem întru totul iubirea noastră iubirii lui Dumnezeu și în ea ne iubim unii pe alții.

Ø Principiul cinstei sufletești: Suntem nepărtinitori, recunoscînd fiecăruia ce este al lui. Cunoscînd toată uneltirea duhului rău, alegem cu înțelepciune lupta cinstită în care și cei ce cad sunt biruitori.

Ø Principiul educației: Zi de zi mă lepăd tot mai mult de omul cel vechi ca să mă desăvîrșesc în cel nou. Nu eu, ci Hristos trăiește în mine!Ø Principiul rugăciunii: Însoțim întreaga noastră viață cu rugăciunea, particulară și în Biserică.

Ø Principiul unității: Unde sunt doi, sau trei sau mai mulți, una suntem. Un dușman dintre noi este mai periculos decît o mie din afară. Dragostea ce ne unește este mai puternică decît orice ar putea să ne despartă.

Ø Principiul ascultării: Supunem întru totul voia noastră către Dumnezeu, ascultători făcîndu-ne pînă la moarte, urmându-i astfel Mântuitorului care “s-a făcut ascultător până la moarte și încă moarte pe cruce”! Unde sunt doi, unul ascultă. Ascultarea duce Biserica la biruință.

Ø Principiul libertății: În Hristos cunoaștem libertatea sufletească și de acțiune neprihănită, plină de înțelepciune și de îndrăzneală. Libertatea în adevăr respectă ascultarea, înfrumusețează unitatea, mărește simțul răspunderii.

Ø Principiul comunității: Unul întregește ceea ce lipsește celuilalt, astfel ca nimănui să nu-i prisosească și nimănui să nu-i lipsească. Forma ideală o ating cei ce dăruiesc totul, în smerenie. Încadrînd astfel interesele personale interesului general, tindem către o armonie universală. Dăruind vei dobândi!

Ø Principiul jertfei permanente: Muncim și jertfim pînă la moarte, avînd în față realitatea și bucuria mîntuirii

Ø Principiul cunoașterii: Cunoștem tot ceea ce poate fi cunoscut și stăpînim tot ceea ce poate fi stăpînit spre folosul, înălțarea și mîntuirea omului. Cercetăm totul ca din toate să alegem ce e bun.

           Călugării care erau sub ascultarea Sfântului Pahomie cel Mare (292-346), părinte al pustiei şi întemeietor al monahismului de obşte, erau obligați să învețe Evanghelia pe dinafară, pentru a avea fără încetare legile lui Hristos  prezente în minte, ca într-o carte deschisă permanent în fața ochilor sufletești; astfel ele se întipăresc în sufletul lor, lucrare ce le permitea să le împlinească cu mai multă ușurință și exactitate. Sfântul  Serafim din Sarov (1759-1833) zicea: ,,Trebuie să ne obișnuim sufletul să înoate, dacă se poate spune așa, în legea Domnului, pe care trebuie să o luăm de călăuză pentru viața noastră”.
           Zaheu şi casa lui poate constitui un model de vieţuire creştină. Jurnalul fericirii, al lui Steinhardt, e un manual practic de gândire și viețuire creștină. Petre Țuțea (1902 – 1991) spunea că „Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri.”
          Cercetînd Evanghelia, și aplicând învățăturile în faptă, în cuvânt și în gând, omul va fi următor și împlinitor al voii Domnului și în puțină vreme Evanghelia îl va face să treacă de la pruncia spirituală, la maturitatea spirituală în Hristos. Atunci va deveni acel bărbat fericit, „care n-a umblat în sfatul necredicioșilor și în calea păcătoșilor nu a stat și pe scaunul păcătoșilor n-a șezut; ci în legea Domnului e voia lui și la legea Lui va cugeta ziua și noaptea. Și va ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa și frunza lui nu va cădea; toate câte va face vor spori (Ps. 1, 1-3).

Sfântul Duh îi învață pe adevărații slujitori ai lui Dumnezeu, pe acei oameni pe care Dumnezeu i-a ales, spunându-le : ,,Luați aminte, poporul meu, la legea mea, plecați urechile voastre spre graiurile gurii mele” (Ps.77, 1).

VIEȚUIREA CREȘTINĂ ( I )

Niciun om nu se poate simți pe deplin înțeles de o altă ființă umană. Iar acest lucru apare din diverse motive: pe lângă limitele noastre firești, de autocunoaștere, exprimare și întelegere, discordanța este determinată și de factori ce țin de formare, prin diverse forme de educație și socializare. Din acest motiv, poate, cultivăm mai multe relații: adică ceea ce nu putem comunica eficient cu un om, poate reușim cu altul. Dar, in ciuda multelor noastre relații, există și rămâne în noi, o singurătate pe care nimeni nu o poate, omenește, nici explica si nici alunga.  

Unii cugetători au încercat și să explice și să dea recomandări pentru umplerea acestui gol, dar nu „omenește”. Fericitul Augustin (354 – 430) spunea odată că „În fiecare din noi, există un gol de forma lui Dumnezeu, care poate fi umplut doar de Dumnezeu”. Din aceasta perspectivă, orice demers uman de a se împlini și de a alunga singurătatea, doar prin comunicarea cu semenii, este sortit eșecului.

Umilinţa asumată întru dobândirea sfinţeniei este a celor puţini, este o excepţie. Dar umilinţa luminoasă, vieţuirea şi convieţuirea demnă a oamenilor, este, cu siguranţă, un precept moral creştin esenţial, care condiţionează civilizaţia. Căci atât persoana, cât şi societatea, au nevoie, spre a putea fi calificate drept civilizate, de a fi dominate de atitudini demne, nu impertinente, nici slugarnice. O caracteristică comună majorităţii ţărilor fost comuniste est-europene este religiozitatea lor, respectiv credinţa creştină conservată chiar în anii de ateism impus. Dar, paradoxal, aceloraşi societăţi post-comuniste, religioase în comparaţie cu Vestul masiv secularizat, li se impută - cel mai adesea pe dreptate - lipsa de civilizaţie. Iar minţile luminate de ştiinţă, dar nu atât de mult de Duh, asociază imediat această lipsă de civilizaţie cu prea multul Creştinism al respectivelor popoare.

 Este o asociere care ignoră esenţialul: toate societăţile vestice civilizate au la baza civilizaţiei lor spiritul creştin, deci implicit exerciţiul de către membrii societăţii a ceea ce se poate numi o umilinţă luminoasă și anume: respectul, toleranţa, micile concesii necesare unei convieţuiri decente. Acest spirit creştin a impregnat constant decenii, uneori secole la rând, normele legiferate de către state. Ca atare, civilizaţia lor s-a construit şi sedimentat tocmai pe baza spiritului creştin. Care spirit este acum în vizibil declin, datorită secularizării şi globalizării. Iar astfel, respectivele societăţi pierd din zi în zi câte ceva din civilizaţia lor atât de apreciată.

Se impune, așadar, ieşirea din clişee cvasi-ştiinţifice anticreştine și intrarea mai profundă în Duh, dacă ne dorim a fi persoane şi societăți civilizate. Fiindcă, după decenii bune de slugărnicie şi tiranie politico-socială promovate tot cvasi-ştiinţific, nu am redescoperit încă valoarea bunei cuviinţe creştineşti, condiţie sine qua non a unei civilizaţii autentice.

Când se vorbeşte de societatea de azi se afirmă că trăim într-o societate secularizată. Ce este o societate secularizată? Este societatea în care “ignorând cerul, omul de astăzi regăseşte pământul”. Lumea secularizată îl deturnează pe om de la scopul său principal: mântuirea sufletului; şi întoarce privirile omului de la lumea valorile spirituale, către (non)valorile marcate de efemeritatea acestei lumi.

Efectul negativ al secularizării îl arată pe om „înhămat la jugul spațiului și al timpului” făcându-l să deplaseze centrul de greutate al vieții de la Dumnezeu la om, sau altfel spus, de la teocentrism la anthropocentrism, și aceasta se vede în aceea că lumea se gândește și pune preț mai mult pe trup decât pe suflet, dominată fiind mai mult de valorile pământești decât de cele cerești. Preocuparea majoră nu mai este religia, familia, valorile creştine ci economia, aceasta ducând inevitabil la uitarea lui Dumnezeu şi la apariţia fenomenului cunoscut sub numele de consumism, sau „a trăi pentru a consuma şi a consuma pentru a trăi” și constituie unul din cercurile vicioase cele mai periculoase ce caracterizează în mod relevant condiţia noastră socială şi existenţială.

Secularizarea este înţeleasă ca o diminuare a preocupărilor religioase în condiţiile pluralizării activităţilor, a diversificării solicitărilor zilnice, care la nivelul societății aduc o serie de mutaţii în aceasta, mascând dezideratul comun al membrilor societății  (convieţuirea armonioasă şi mântuirea sufletului), şi făcându-le prioritare pe celelalte (economia, consumismul, etc.) care sunt extrem de efemere. Societatea actuală secularizată nu permite intervenţia veşniciei în structurile ei, omul vrând să se debaraseze de intervenţia divină în viaţa sa și nemailăsându-I loc niciunde lui Dumnezeu.

CRUCEA … FRICĂ, SUFERINȚĂ SAU MÂNTUIRE? RĂSTIGNIREA CARE DUCE LA MÂNTUIRE

"Întru răbdarea voastră vă veți dobândi sufletele voastre." (Luca 21, 19). "În necazurile (suferințele) voastre, fiți îndelung răbdători! " (Înțelepciunea lui Isus Sirah 2,4) "În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți Eu am biruit lumea!" (Ioan 16, 33) Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci (14 septembrie) ne readuce aminte an de an de de ceea ce înseamnă deopotrivă suferință și mântuire. Ne readuce aminte de lupta omului cu poate cu cei mai mari inamici ai săi: păcatul, lumea și cu sinele (cu eul) propriu! Ne este  frică să suferim. Ne este frică și de cea mai mică durere. Unora frigul li se pare cea mai înspăimântătoare durere fizică, altora durerea de măsea sau o criză de rinichi. Pentru alții singurătatea văduvia, starea de orfan, poate fi simțită adesea ca o durere de ordin fizic. Oricum ar fi, suferința nu este pe placul nostrum, asta e clar! Ca și creștini știm că pentru a ajunge la Înviere trebuie să trecem prin povara Crucii, așa cum a făcut și Hristos Domnul. Să ne lepădăm de sinele nostru, sa ne asumăm crucea și să-I urmăm! Dar oare este obligatoriu ca toți să suferim? Sau unii se pot erija? Există oare o cale spre mântuire fără suferință? Un părinte, Seraphim Rose (1934 – 1982), spunea: "Noi, cei ce ne numim creștini, nu trebuie să așteptam nimic altceva decât să fim răstigniți. Căci a fi creștin înseamnă a te răstigni, în aceste vremuri si în oricare alte vremuri, de când Hristos a venit întâia data. (...) Și trebuie să fim răstigniți la vedere, în ochii lumii, căci împărăția lui Hristos nu este din această lume, și lumea nu o poate primi, și nu o poate primi nici măcar un singur reprezentant al ei, nici pentru o singura clipă.” Ce-o fi însemnând această răstignire pentru noi cei de astăzi? Sfinții Părinți spun că suferința vine din lipsa plăcerii. Suferim pentru că vrem să trăim o stare continuă de gustare a plăcerii, și când acest fenomen este întrerupt, din diferite motive, apare durerea, sau întristarea după momentele în care eram obișnuiți cu gustarea plăcerii. Deși suntem foarte mândri și egoiști încercăm uneori, cu ajutorul lui Dumnezeu, în relațiile cu cei din jur să ne dăm mai puțină importanță nouă înșine și mai multă celorlalți. Această atitudine, pe care am învățat-o din Evanghelie, ne ajută de multe ori să scăpăm de suferință, pentru că din punct de vedere moral ne-am plasat pe o poziție pe care știam că o să suferim și ne pregăteam pentru asta. Eram împăcați cu ideea și parcă de fiecare dată prindeam curaj să rezistăm, și ceream ajutor lui Dumnezeu. Plasându-ne pe o poziție care nu incomoda pe ceilalți, ba dimpotrivă, îi favoriza, nu aveam concurență, nu ne era frică de o suferință ulterioară, ci acceptam direct suferința maximă pe care o puteam obține în acea postură în grup. Acest lucru ne dădea liniște și scăpam de frica aceea: „dacă o să fiu eu cel care...”. Scăpam de amenințarea cuțitului la gât și eram mai liniștiți! Din punct de vedere psihologic se poate afirma că aceste gen de comportament te ajută să te plasezi pe poziția în care vei obține minimul de plăcere cu minimul de frustrări... prin urmare și un minim de suferință, dacă ne gândim că suferința este de fapt durerea care provine din neîmplinirea dorințelor (nevoilor) proprii și personale. Dacă te auto-propui primul, pentru a avea cele mai mari beneficii într-un grup, atunci te plasezi pe poziția în care vei obține maximul de plăcere dar și cu maximul de frustrări, frustrări provenite din teama că cei din jur nu-ți vor confirma poziția și vei ajunge până la urmă să beneficiezi de mai puțin sau chiar deloc. Dacă suntem puțin atenți la ce se întâmplă în lumea noastră vom observa că acolo unde este ciolanul acolo sunt și câinii. Unde sunt beneficii și o vacă de muls acolo e mare concurență. Unde se fac bani repede și beneficiile vin pe termen scurt, acolo trag majoritatea oamenilor. Unde-i chin, suferință, muncă, trudă, stres, beneficii pe termen lung, acolo vin puțini sau deloc. Un părinte din Muntele Athos întrebat dacă are liniște și dacă se poate ruga el a răspuns ceva de genul: „În sărăcie nu te deranjează nimeni”. Dacă n-ai nimic valoros care să-i atragă pe ceilalți, atunci nu vei fi deranjat și nici luat la ochi. Dacă vrei prin atitudinea ta bani, funcții înalte, câștiguri politice, mărire , dacă ai influențe asupra maselor de oameni, sau poți în vreun anumit fel aduce beneficii altora, atunci cu siguranță vei avea concurență și vor vrea și alții o felie din tortul tău. Poziționându-te astfel poți lesne să ajungi la suferință, neobținând ceea ce ți-a propus. În general lumea caută cele materiale și aici se dă toată bătălia, și e normal că din această „luptă” cei implicați să iasă răniți și suferind. Cu cât acorzi mai puțină importanță celor materiale și mai multă celor duhovnicești cu atât vei fi mai puțin interesant pentru lume, și vei ieși mai puțin rănit din această luptă. Astfel Crucea pe care trebuie s-o purtăm toți pentru a ajunge la Înviere nu este altceva decât lepădarea de sine și de cele materiale, sau încercarea continuă de a obține bucurie din cele duhovnicești, din relația cu Dumnezeu și cu semenii. Presupunând că există o cale spre mântuire cu minim de suferință, acea cale este chiar viața trăită fără a pune preț pe cele materiale, dar raportându-ne mereu la poruncile Mântuitorului Hristos. Dacă ne este frică de Cruce, să ne răstignim egoismul! Și mândria! Și slava deșartă! Putem scăpa oarecum de suferință, transformând Crucea lui Hristos în renunțare la toate cele ale lumii! Și mai ales la păcat, în toate formele lui! În Tradiția Bisericii Ortodoxe Crucea este de fapt asceză, dezpătimire, luptă pentru a lepăda păcatul – ca singur responsabil pentru suferință. Păcatul ne face egoiști și ne poziționează pe postura psihologică în care să așteptăm maximul de plăcere. Smerenia dimpotrivă, te apropie de Dumnezeu. Smerenia este prima treaptă a drumului spre adevăr, spre libertate. Sensul vechi al cuvântului smerenie ( etimologia cuvântului vine de la slavonul „mera” care înseamnă „măsură”)  este „a reveni la adevărata măsură”, „a deveni ceea ce eşti cu adevărat”. A fi smerit înseamnă a cunoaşte adevărul despre tine însuţi, a-ţi cunoaşte măsura. A ne smeri înseamnă a cunoaşte cine suntem! Suntem OAMENI, creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și înzestrați cu iubire, cu puterea de a ierta, cu speranță, cu credință pentru care raiul nu este o himeră ci o realitate și scopul suprem al vieții!

 

UNDE MAI ESTE PACEA DIN SUFLETELE NOASTRE?

Uitarea vine odată cu obişnuinţa. Ne obişnuim cu o situaţie neplăcută şi nici nu o mai sesizăm. Sau, obişnuindu-ne cu o stare de bine, ni se pare indispensabilă.

           Obişnuinţa are şi părţile ei bune, pentru că te face să uiţi, să treci cu vederea nimicurile, dar are şi un mare defect: te poate condamna la uitarea de sine, trecând cu vederea lucrurile indispensabile vieţii, minţii şi sufletului nostru.

Pacea, de pildă. De-i întrebi pe oameni „este pace?”, îţi vor răspunde că nu au auzit să înceapă vreun război. „E bunăstare, şi acesta-i semn de pace”, vor cugeta ei, ca la televizor. Aceasta e însă doar o aparenţă, o minciună, pe care am auzit-o spusă undeva, peste tot – şi ne-am obişnuit cu ea pentru că ne-a plăcut. Nu ne pune în criză, deşi, fie vorba între noi, tocmai această bună-nelinişte ar putea să ne scoată din criza în care ne-a adus însăşi minciuna.

Lucrurile stau însă cu totul altfel. Neliniştea, ca un fir roşu, ca un curent de înaltă tensiune, străbate lumea. Adică e mai puţină pace astăzi decât oricând altădată în istoria lumii. Dar un fenomen ciudat se petrece: cu cât zgomotul e mai mare, cu cât creşte neliniştea, cu atât mai puţin conştientizează oamenii cât de tulburate le sunt apele minţii şi sufletului lor! Iar lucrul acesta nu-l spun teologii – cine mai are vreme să-i asculte, când ei înşişi sunt pătrunşi de această atmosferă, până la a nu o mai sesiza?!

Unul dintre cei mai mari tâlhari ai păcii mondiale este cunoscut sub numele generic de „cultură de consum”. Colaborează îndeaproape cu publicitatea, cu divertismentul, cu aproape orice înseamnă comunicare şi modă. Cu cât ai mai multe dorinţe, cu atât mai puţine pot fi îndeplinite şi, ca atare, te simţi frustrat şi nefericit. Să nu ne imaginăm însă că e vorba de o simplă tulburare a unor nevoi neîmplinite. S-ar putea susţine că se naşte o adevărată teroare, care pe unii îi poate duce până la boală psihică. De altfel, şi la noi în ţară nişte psihiatri ieşeni observaseră apariţia unui nou sindrom de boală psihică, în special în rândul femeilor tinere, care nu-şi pot permite lucrurile pe care le doresc…

Publicitatea întreţine, de bună seamă, o stare de război, iar lucrul acesta îl trădează chiar limbajul pe care l-a adoptat. De ce i se zice campanie publicitară, de ce se construiesc strategii publicitare, de ce se fixează ţinte, dacă nu pentru câştiga războiul pe care-l duc cu consumatorii – în viziunea lor, întreaga populaţie a lumii?

Un efect colateral al războiului publicitar, mai mare decât vătămările sale primare, este (ca un exemplu, dintre multe altele) stresul ratelor neplătite. Acesta e mai redus la început, când abia ai făcut cumpărătura şi te amăgeşti cu plăcerea de a avea mobila dorită, maşina sau plasma din salon, însă datoriile cresc – şi mai vine şi criza! Aşa că se trezesc oamenii, săracii!, că le trebuie cel puţin o viaţă de muncă – dacă nu cumva vreo două, trei! – ca să poată plăti datoriile făcute în câţiva ani. Undeva s-a petrecut o înşelăciune, dar cine mai are timpul să cerceteze aceste lucruri când ratele trebuiesc plătite – că, dacă nu, vin şi-ţi iau bunurile sau casa!

Fiecare dintre noi cunoaște oameni care şi-au pierdut cu totul liniştea. Firi vesele, optimişti, odinioară, le vine din ce în ce mai greu să zâmbească şi să se bucure din tot sufletul de viaţă. La ce ne mai foloseşte tot ce am adunat, dacă ne-am pierdut liniştea? Ce păcat că înţelegem acest lucru atât de târziu – aceasta, pentru cine ajunge să-l înţeleagă. Şi, până la urmă, baiul cel mai mare nu e nici măcar uriaşa datorie din bancă, ci lipsa credinţei, care te face să te simţi singur şi lipsit de soluţie. Unii, mai labili psihic, au ajuns până în pragul sinuciderii, sau chiar la sinucidere. E mai rău decât în războaiele cele mai sângeroase din trecut, când oamenii nădăjduiau și nu-și pierdeau credința, chiar şi în situaţiile cele mai imposibile – căci știau, erau convinși că viaţa şi moartea în mâna Domnului sunt…

Totul arată frumos la televizor sau în revistele la modă; mass-media în genere se străduieşte să ne convingă că trăim într-una din cele mai bune lumi posibile – şi asta, în primul rând, pentru că sunt atâtea mijloace ca să ne distrăm. Dar însuşi televizorul este, după unii analiştii politici şi sociologi, cel mai mare terorist din istoria lumii. Aceștia arată că proporţional cu violenţa transmisă prin televizor – ficţională sau reală în programele de ştiri – creşte sentimentul de insecuritate, neîncrederea în ceilalţi oameni, frica şi teroarea. Bătrânilor le este frică să iasă din casă, iar la copii se înregistrează stări psihice compatibile şocului post-traumatic.

Mass-media în general întreţine o stare de panică, de urgenţă. Totdeauna în programele de ştiri tonul este acela al unei „apocalipse” în desfăşurare. Nu poţi să nu te tulburi chiar şi numai auzindu-i cum vorbesc pe un fond muzical de tensiune trepidantă, chiar dacă povestesc un fapt obişnuit.

 Să nu credeţi însă că oamenii fug de acest fel de tulburare. În chip paradoxal, ei se obişnuiesc cu tulburarea şi nu mai pot fără ea. Funcţionează ca un drog, pe principiul că viciul dă dependenţă. Mecanismul e simplu. Divertismentul, televizorul în special, muzica şi toate cele ce excită puternic simţurile îi scot pe oameni în afara lor, îi parchează undeva la periferia fiinţei, acolo unde nici nu mai au habar că au suflet, că au o intimitate, un for interior. În acest timp, când noi lipsim de acasă, înlăuntru creşte haosul şi nebunia. Pentru că toate cele trăite neliniştitor undeva în lume, toate păcatele săvârşite se răsfrâng înlăuntrul sufletului nostru – fie că suntem sau nu conştienţi de aceasta. Aşa că atunci când ne întoarcem acasă, când aflăm momentele noastre de linişte, de singurătate, ne trezim în faţa unui imens război interior: dorinţe nesatisfăcute – frustrări, frici, nelinişti şi tulburări.

Acolo s-a sălăşluit deja duhul lumii!

Soluţia? O reîntoarcere. Fără Hristos, oamenii nu mai au cum să redobândească acea pace sufletească pe care Dumnezeu le-a dăruit-o la naştere. Nici cântecele nu vor mai veni din adâncul sufletului, aşa cum erau cântate odinioară de ţărani pe câmp, nici dimineţile nu vor mai fi atât de senine, nici serile atât de liniştite şi odihnitoare…

 Datorită desensibilizării continue la stimuli – un fel de adaptare a creierului la tensiunea trăirilor tari – e nevoie de senzaţii tot mai puternice pentru a întreţine atenţia, lucru care explică alunecarea în violenţă tele-vizuală dusă la extrem, precum şi consumul tot mai mare de pornografie. Apar astfel motive noi de tulburare. Violenţa naşte mânie şi violenţă. Pornografia cere satisfacere, noi parteneri, conflicte de conştiinţă şi alte o mie de motive care-i duc pe oameni la nelinişte şi deznădejde.

În fond, acesta e preţul plătit culturii de consum, distracţiei din faţa televizorului, modei, divertismentului în general: pacea sufletească. Vi se pare puţin lucru? Neliniştea a pătruns în lume şi stăpâneşte omenirea mai mult decât în perioadele de război. Dar chiar acesta e semnul că suntem într-un război. Suntem incluşi într-un război paradoxal, în care suntem luaţi aliaţi pentru a lupta împotriva noastră înşine, împotriva lui Dumnezeu. Căci toate cele descrise până acum nu sunt decât expresii ale eşecului la care a ajuns umanitatea care a optat pentru o viaţă fără Hristos. O lume care s-a încrezut în Darwin și în teoriile lui, ajungând să trăiască mai rău decât maimuţele la care acesta se închina.

Pentru mulţi, cuvintele credinței nu mai au sens. Le e greu să accepte faptul că trăiesc în minciuna unei vieţi atât de tulburate, că, într-un fel, iadul a început deja de aici. Unii caută soluţii economice la datorii – „Oare poate Hristos să-mi plătească datoriile?”, se gândesc ei dezaprobator. Alţii se amăgesc cu încă puţină plăcere trupească: băutură, desfrânări – „că moartea tot vine”, îşi spun, simţind-o tot mai aproape, fără să conştientizeze acest lucru până la ultimele sale consecinţe.

Acesta este numitorul comun al lumii moderne: neliniştea şi tulburarea. Toată cultura divertismentului e făcută special pentru a ascunde această stare de lucruri, pe care, de altfel, o acutizează şi o cronicizează până la cele mai grave consecinţe.

La celălalt pol ne aşteaptă însă Hristos. El, Cel ce S-a răstignit pentru întreaga lume, chiar şi pentru aceia care astăzi nu vor să ştie de El sau, cel mult, Îl privesc ca pe un auxiliar religios al realizării materiale în viaţa aceasta… Hristos vine să ne ofere pacea Sa, lucru care nu pare de mare preţ în faţa ofertei nesfârşite a lumii moderne. Dar cine a cunoscut pacea lui Hristos doarme liniştit noaptea, se bucură de fiecare răsărit de soare, de un zâmbet de copil, de fiecare floare. Viaţa însăşi devine un cântec şi fiecare zi o sărbătoare.

Da! Chiar dacă avem datorii în bancă pe care nu le putem plăti decât în zece vieţi, chiar dacă ne-am afundat în păcate a căror amintire omul nu o poate duce, chiar dacă ne-am pierdut respectul de sine, harul Sfântului Duh ne poate aduce în suflete pacea lui Hristos – dacă mai întâi ne-am împăcat cu El, spunându-i toate păcatele noastre, pentru a lua asupra Sa povara lor.

De multe ori, (poate de prea multe ori) suntem (sau am fost) păcăliţi. Numele fericirii nu este distracţia, ci pacea lăuntrică. Cine a cunoscut-o nu se mai satură de ea niciodată, îi ţine de sete şi de foame, de dorinţa de nou şi de mângâiere. Încercaţi această pace dumnezeiască pe care o aduce spovedania sinceră şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, această pace pe care o aduce rugăciunea de toată vremea, când mintea se curăţeşte şi se luminează…

Lumea, nu ne poate face fericiţi, deşi ne făgăduieşte acest lucru.

 Dumnezeu însă nu a dezamăgit pe nimeni, niciodată – credeţi acest lucru şi transmiteţi-l mai departe!

Aceasta, înainte de a fi prea târziu pentru tine, pentru mine, pentru fiecare dintre noi, atunci când alte războaie vor da peste noi şi nu ne vom mai găsi inima în piept de tulburare, iar despre pace oamenii nu mai vor şti să vorbească, uitându-i până şi gustul. Până atunci – mult, puţin, nu ştim, Dumnezeu știe – mai avem încă vreme să dobândim liniştea sufletească, cel mai important lucru din lumea aceasta, pacea pe care ne-o dă Hristos – El însuşi, prin prezenţa Sa, aducându-o în inima noastră.

 Și atunci îndemnul liturgic ,,Cu pace Domnului să ne rugăm” ne va fi o stare firească a sufletului când ne vom ruga pentru  Pacea de sus …,  Pacea a toată lumea …, Înger de pace credincios îndreptător, păzitor al sufletelor și al trupurilor noastre… și pentru ca sfârșitul creștinesc al vieții noastre să fie … fără durere, neînfruntat, (și mai ales) în pace!