Există nu
numai o dramă a Patimilor, ci și una – mai puternică – a Învierii, și ea se
consumă totodată în sufletul lui Toma. În trei trepte se consumă, toate ale lui
Toma: el află și nu-i vine să creadă; vede și încă se îndoiește; se înfrânge și
biruiește.Toma
nu e necredincios prin structură, ci mai degrabă închipuie ipostaza omului care
exclamă: e prea frumos ca să fie adevărat! El nu e un împietrit, cum devenise –
de pildă – Iuda. El nu refuză sa creadă; el e doar copleșit de obiectul
credinței lui virtuale. Fenomenul Învierii i se pare colosal. Poate că e
singurul dintre ucenici care intuiește implicațiile cosmice ale Minunii!
Toma
știe că Adevărul trebuie să existe în sine, dar îl imploră să-i devină
certitudine, adică adevărul lui, personal. Cei zece apostoli îi spun: “Am
văzut pe Domnul!”. El nu le pune la îndoială spusele, ci doar putința ochilor
lor de a nu se fi înșelat. De aceea, el se hotărăște să facă apel la simțul
tactil, cel mai material dintre cele cinci simțuri ale omului. Aceasta, în
ipoteza că Domnul i se va arăta și lui. Toma îl vede pe Domnul. Și totuși, se îndoiește
de adevărul Lui. Nu se încrede in simțul văzului. El știe ce poate fi o
vedenie, o halucinație, o iluzie optică, o sugestie în masă. Prevăzuse impasul,
era pregătit. Nici nu era el întâiul șovăielnic. Oare Petru nu se îndoise de Cel
ce umbla pe ape? Oare același Petru nu se îndoise de dumnezeirea Celui stâlcit
in bătăi? Oare Maria Magdalena nu i se plângea Grădinarului că i se furase Stăpânul
din mormânt? Toma ședea in fața lui Iisus cu povara – adânc omenească – a
tuturor îndoielilor Vechiului și Noului Testament.
Îndoiala
e jumătatea drumului dintre credință si necredință, și poate duce ori la una
ori la cealaltă. Împietritul, în schimb, refuză deopotrivă și adevărul și
certitudinea. El nu solicită miracolul, iar când acesta se produce totuși și îi
ofera evidența, el va exclama (ca și fariseii de odinioară): Cu domnul demonilor ii scoate pe demoni.
Toma
e un necredincios numai prin aceea că, bântuit de îndoială, are nesăbuirea de a
solicita minunea sensibilă. El nu cunoaște credința pură. Este el un spirit
inferior? Până la acest prag cel puțin, așa se arată. Dar Domnul îl cunoaște
mai bine pe Toma și, înainte ca acesta să-și fi rostit cererea, întinde palmele
spre el, îi oferă urmele cuielor si urma suliței …
Aici
e minunea! Nu ni se spune că Toma ar fi ajuns să atingă cu degetele sale rănile
Domnului. Gestul însuși al lui Iisus de a i se supune sensibil îi sfărâmă
îndoiala și-l prăbușește in genunchi zicând: Domul meu și Dumnezeul meu! El nu
se poate încovoia la treapta spiritului de jos. E un biruitor lăuntric: rănile
Domnului sunt și ale lui Toma, Domnul Hristos este și al lui Toma!
Lui Toma i se rostește Cuvântul.
Credința de acum a lui Toma nu e un triumf al exprienței, nu simțurile sunt
acelea care-i adeveresc realitatea Celui Înviat. El știe că chiar dacă degetul
său ar fi ajuns să pipăie rănile Domnului, aceasta nu i-ar fi rezolvat dilema
din care, rațional, nu se poate ieși: dacă ceea ce văd e nălucă, cum de se lasă
pipăit? Iar dacă are trup, cum de a intrat prin ușile încuiate?
Credința lui Toma este rodul întâlnirii
dintre om si Dumnezeu în clipa când unul îl caută iar Celălalt i se îmbie. Să
amintim de roua care nu poate umezi floarea dacă aceasta nu i se deschide?
De curând, giulgiul de la Torino a fost
din nou scos la vedere și câteva sute de savanți au îndreptat asupră-i lentile,
pelicule, pensete, microscoape electronice, raze de tot felul, izotopi si
ordinatoare, ca tot atatea degete ale lui Toma, înfipte in rănile lui Iisus.
Concluziile par spectaculoase, dar nu ne impresionează. O parte din lume
continuă să ceară minuni.
Dar noi, cei din Duminica Tomii știm că
Minunea este zilnic cu noi, dar totuși se află la măsura îndoielilor și
deschiderilor noastre!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu