luni, 25 aprilie 2011

HRISTOS A ÎNVIAT!

Aproape n-aş putea spune când S-a smerit Dumnezeu mai mult înaintea omului: când S-a răstignit pe cruce, sau când S-a pogorât din Slava Lui de Dumnezeu, întrupându-Se în biata fire omenească.
Făcându-Se om se face carne, cu toate înclinaţiile ei. Dar Iisus n-a ascultat de ele de toate. Înclinarea senzuală a fost biruită, ca să trebuiască a fi biruită şi de noi. Aceasta se petrece în viaţă prin neîncetata lepădare de sine, prin crucea noastră cea de fiecare zi – cât abia de rămân zile neumbrite de tristeţe – şi desăvârşit se biruie prin moarte. Aşa se restabileşte temelia cea străveche.
Prin moartea pe cruce trupul se purifică şi ajunge expresie şi mijloc direct al Duhului dumnezeiesc, devine adevărat trup spiritual al Dumnezeului-Om, înviat.
Tot aşa şi noi, ne rugăm lui Dumnezeu să ne curăţească viaţa de întinăciune. El ne trimite câte-o răstignire în fiecare zi, câte-o săptămână a patimilor, câte-o viaţă pe cruce, iar noi, în nepriceperea noastră, neştiind căile lui Dumnezeu, ne rugăm mai cu foc să ne scape de cruce. Iisus n-a făcut aşa; nici noi să nu facem.
S-ar putea spune că Iisus S-a născut pe cruce.
Toată viaţa lui Iisus a fost ca atare. Iar din cea mai grea cruce: moartea, a izbucnit şi biruinţa cea mai mare: învierea sau omorârea morţii. Căci Iisus o biruise în viaţă; iar cu moartea Sa, cea de bună voie a biruit-o şi pentru toţi oamenii, de la începutul până la sfârşitul lumii.
Cu Învierea lui Iisus avem chezăşia că vom învia şi noi, ca Iisus, căci El e începătorul, pentru noi, în toate. Altă mărturie a veşniciei noastre, mai tare ca aceasta, nu ne-a dat nimeni.
Poate că tocmai fiindcă e cea mai tare, uluieşte obişnuitul în care dormim, şi poate tocmai de aceea nu îndrăznim să credem în învierea noastră. Iar fără această credinţă, viaţa noastră parcă n-are sens, nici scop în sine, tare-i decolorată şi neliniştită.
Creştinismul se întemeiază şi dăinuieşte pe Întemeietorul său: pe învierea Lui din morţi, ultimul cuvânt!

miercuri, 20 aprilie 2011

SĂPTĂMÂNA MARE – SĂPTĂMÂNA PĂTIMIRILOR DOMNULUI

În Sfânta si Marea zi de Luni se face pomenire de fericitul Iosif şi de smochinul care s-a uscat prin blestemul Domnului. Patriarhul Iosif, care ne impresionează pe toţi prin dorinţa lui de a-I sluji lui Dumnezeu împlinind poruncile, prin dorinţa lui de a fi curat înaintea lui Dumnezeu, prin faptul ca a fost bun si binevoitor cu fraţii săi care l-au vândut in Egipt. El este o preînchipuire a Domnului, cel vândut de Iuda şi care a ţinut sa împlinească întru toate voia Părintelui Ceresc. Smochinul cel blestemat de Mântuitorul este un fel de pildă pentru noi, ca să ştim că Domnul Hristos răsplăteşte nu numai binele pe care-l fac oamenii, ci şi pedepseşte  îndărătniciile lor.
În Sfânta si Marea Marţi se face pomenirea  celor zece fecioare din Sfânta Evanghelie, punându-ni-se la suflet îndemnul ,,Privegheaţi si va rugaţi că nu ştiţi când vine Fiul Omului” (Matei 25, 13).
Miercurea Mare ne apropie si mai mult de Sfintele Paşti, astfel că Biserica a rânduit să luăm aminte in aceasta zi la două exemple:
·         cel al păcătoasei desfrânate (înstrăinate de Dumnezeu şi care aducând in această zi, cu mare căinţă, smerenie si cu multe lacrimi, mir de mare preţ si ungându-L pe Hristos, devine mironosiţă)
·         si cel al lui Iuda Iscarioteanul, ucenicul care, deşi apropiat de Domnul, L-a vândut, pentru treizeci de arginţi fariseilor şi cărturarilor ce voiau să-L ucidă.
Joi, este rânduit să prăznuim patru evenimente din Săptămâna Patimilor, primele două având loc ziua, iar celelalte două în noaptea de joi spre vineri.
·         Spălarea picioarelor ucenicilor de către Mântuitorul, dându-le prin aceasta, lor si nouă, pildă de smerenie. (Ioan 13, 1-17)
·         Cina cea de taină, adică aşezarea Sfintei Cuminecături. (Matei 26, 20-30; Marcu 14, 17-31; Luca 22, 14-38; Ioan 13)
·         Rugăciunea cea mai presus de fire, în grădina Ghetsimani (Matei 26, 36-46; Ioan 17)
·         Trădarea Domnului de către Iuda (Matei 26, 47-56)
În Ghetsimani, pe Hristos îl va încerca disperarea iar durerea sufletului îl va face să transpire sânge. Apoi biciul îi va sfârteca trupul, coroana de spini îi va răni fruntea, crucea îl va doborî la pământ, cuiele îl vor pironi, suliţa îi va străpunge pieptul. Vom crede noi şi atunci în el? Îl vom recunoaşte şi atunci ca Domn al nostru? Poporul îl va scuipa, capii religioşi îi vor cere să se salveze, tâlharul îl va ispiti să coboare jos de pe cruce. El însă va rămâne surd la aceste provocări deşi cu un singur gest şi-ar putea doborî toţi duşmanii; le va arăta o faţă ca de cremene, un obraz şi un spate supuse batjocurii şi bătăii deşi printr-un gest mai mic decât o clipire de ochi ar putea să pună capăt întregii suferinţe.
Când îl vom vedea astfel în vinerea mare vom crede noi în el?
În sâmbăta sfântă se va părea că mormântul are ultimul cuvânt şi că inevitabilul s-a înfăptuit. Vom crede noi şi atunci în el? Îl vom însoţi în toate aceste momente, adică ne vom asocia suferinţei sale pentru a ne plânge propriile păcate şi pe cele ale lumii întregi? Răstignindu-le vom avea curajul să le înmormântăm în scaunul de spovedanie?
Avem datoria creştinească şi de suflet de a trăi cât mai intens această săptămână sfântă pe care o începem. Este o chemare la a descoperi iubirea Fiului lui Dumnezeu care se răstigneşte pentru noi. Este un apel la a primi harul unic pe care ni-l poate aduce asumarea pătimirii lui Hristos.
Să păşim împreună cu Domnul în aceste zile şi, parcurgând drumul pătimirii şi al Crucii alături de El, să ne străduim să ajungem la a trăi adevărata bucurie a Învierii. Dacă moartea lui va deveni şi moartea noastră pentru păcat, atunci învierea lui va fi şi învierea noastră, adică eliberare de orice teamă şi orice sclavie!


sâmbătă, 16 aprilie 2011

DUMINICA FLORIILOR


Duminica Floriilor … zi în care Biserica aminteşte de intrarea solemnă a lui Iisus în cetatea Ierusalimului. Acum aproape 2000 de ani iudeii, adunaţi în număr mare la intrarea în cetate, purtând ramuri în mâini, îl întâmpină pe Hristos. Luându-şi de pe umeri hainele, ei le aşează înaintea Lui  După ce auziseră despre faptele minunate săvârşite de Domnul, acum se bucură să-l poată primi în cetatea lor. Primirea pe care i-o fac este specifică unui domnitor, unui învingător. Prin gestul lor ei arată că îl recunosc drept eliberator pe acela pe care îl aclamă cu aceste cuvinte: “Binecuvântat cel care vine… în numele Domnului!” .
Dar să lăsăm puţin deoparte mulţimea şi să-l privim pe Iisus. Oare acceptarea unei astfel de primiri este semn că el s-a lăsat stăpânit de dorinţa de slavă deşartă? Nu a fost chiar el acela care a fugit din mijlocul mulţimii atunci când iudeii au vrut să-l facă rege cu forţa, după cum ne relatează sfântul evanghelist Ioan atunci când vorbeşte despre minunea înmulţirii pâinilor? De ce această schimbare de atitudine? Oare s-a lăsat convins de entuziasmul mulţimii? Nicidecum.
Şi totuşi, această intrare solemnă nu este doar acceptată de Mântuitorul ci, într-un fel, chiar pregătită, căci îi trimite pe doi dintre ucenicii săi ca să-i aducă un măgăruş pentru a încăleca pe el. Faptul că Iisus doreşte o astfel de intrare este semnul conştiinţei pe care o avea privind cele ce se vor întâmpla la Ierusalim. El nu se lasă păcălit de binecuvântările rostite de mulţime căci ştie foarte bine că aceste strigăte de “Osana !” în numai câteva zile vor fi înlocuite cu “Răstigneşte-l !”.
Ştie că cei care îl întâmpină acum cu ramuri în mâini îl vor scuipa în curând; ştie că cei care îşi aştern acum hainele sub picioarele animalului pe care este aşezat, în scurt timp îi vor pune pe umeri o cruce grea; ştie că cei care acum îl primesc în cetatea lor şi îl însoţesc, îl vor scoate afară din cetate şi-l vor însoţi nu cântându-i, ci îmbrâncindu-l până pe Golgota. Îi anunţase pe ucenicii săi din timp că trebuie să meargă la Ierusalim şi să sufere şi nu uitase acest lucru; ştie foarte bine de ce a venit la Ierusalim şi cum va muri.
Dar mai mult decât toate acestea ştie ceea ce va face Tatăl său care îl va învia şi-l va înălţa în slavă. Hristos, intrând solemn în Ierusalim, sărbătoreşte cu adevărat intrarea sa ca domn în glorie. El ştie că la Ierusalim va fi preamărit de Tatăl în ziua învierii şi de aceea permite să i se facă o intrare solemnă, de aceea acceptă acum slava pe care odată o refuzase; atunci nu era încă timpul, dar acum ceasul a sosit. Fără să fie cu adevărat conştienţi despre cât de meritată este întâmpinarea pe care i-o fac lui Iisus, iudeii împlinesc un lucru drept. Iar Iisus nu se scandalizează de această primire care i se face, nu pentru că se bizuie pe laudele mulţimii, ci pentru că are încredere în Tatăl care îl va preamări.
Astăzi suntem chemaţi să-l întâmpinăm şi noi pe Hristos, ca Mântuitor al nostru. Este începutul săptămânii sfinte. Hristos se află nu la poarta cetăţii, ci la uşa inimii noastre. El vine în numele Domnului pentru a ne elibera şi a ne conduce la adevărata sărbătoare a Paştelui. Noi însă trebuie să-l însoţim nu doar pentru câteva ceasuri sau pentru o zi, aşa cum au făcut mulţi dintre acei iudei de la Ierusalim, ci în toată această săptămână Mare care urmează.
Acum este uşor să-l recunoaştem drept Domnul nostru, dar în curând îl vom vedea biciuit, condamnat şi răstignit; sfâşiat de suferinţă în Ghetsimani şi înălţat pe cruce. Atunci va fi mai greu să-l aclamăm ca Domn al nostru, să-l privim ca pe un eliberator.
Nu vom putea să rămânem cu adevărat lângă el decât dacă vom crede !

marți, 12 aprilie 2011

CELE MAI CRÂNCENE ÎNFRÂNGERI ALE OMULUI SUNT RENUNŢĂRILE LA VISE ŞI LA CREDINŢĂ ( II )


Din perspectivă religioasă am fraternizat cu epopeea sfinţilor mucenici, ni i-am însuşit ca fiind parte a vieţii personale şi a istoriei universale şi nu renunţăm la credinţa noastră, avându-i ca mentori de viaţă şi trăire şi ca sprijin şi mijlocitori către Dumnezeu, chiar dacă nu am fost contemporani cu ei.
Au fost şi încă mai sunt un alt fel de mucenici care nu au renunţat niciodată la visele lor de libertate chiar dacă suferinţele îndurate întrec orice imaginaţie, chiar dacă ne putem întreba uneori dacă există o limită, o graniţă între umanul de origine divină din noi şi animalic. Este vorba de cohortele de morţi şi vii din închisorile comuniste, care nu au renunţat o clipă la visele lor şi care poate pentru o idee exprimată, pentru un gând sau pentru o vorbă care era socotite ,,reacţionare” sau împotriva regimului au ajuns să fie consideraţi şi trataţi în cel mai inuman mod cu putinţă.
În închisorile din România, regimul comunist a suferit cea mai mare înfrângere a lui. "Idealul" a biruit realitatea îngrozitoare în care au trăit deţinuţii zeci de ani.
Tinereţea celor ce-au supravieţuit s-a măcinat in celule, dar "visul" lor n-a încetat o clipă să-i susţină din interior si să-i scoată cu fruntea sus peste pragul închisorilor, intrând astfel în istorie.
Ne călăuzim mereu în drumul nostru spiritual spre Dumnezeu şi prin vieţile sfinţilor.
Din perspectivă naţională însă, putem să ne orientăm şi să ne raportăm după suferinţa celor din închisori, din lagărele de muncă forţată, a celor deportaţi, care nu s-au uitat la vremea care trece peste ei si le-a supt toată vlaga tinereţii. Împărtăşindu-ne din comorile lor spirituale, adunate in deceniile de detenţiune şi de ştim că aceste suferinţe nu vor rămânea fără răsplată in ochii Domnului si vor cădea ca o mană cereasca peste deşertul istoric ce-l străbate acest popor şi această naţie.
Dacă fraternizăm şi cu epopeea muceniciei naţionale, răspunzând cu hotărârea noastră tot atât de nezdruncinată de a nu renunţa niciodată la un ,,vis", şi de a fi lucrători al ,,credinţei”, avem o imagine completă a datoriei noastre de OAMENI!
Aceasta este o poezie pentru care autorul, Radu Gyr, a fost condamnat la moarte!

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tăpşane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies înainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

sâmbătă, 9 aprilie 2011

CELE MAI CRÂNCENE ÎNFRÂNGERI ALE OMULUI SUNT RENUNŢĂRILE LA VISE ŞI LA CREDINŢĂ ( I )



Omul este OM  numai in măsura in care visează la mântuirea sufletului, la mărirea neamului său şi se integrează in zbuciumul lui istoric si spiritual. Naţiunea este o componentă a sufletului său şi nu poate renunţa la ea fără a-şi mutila existenţa. Pe linia neamului, omul se urcă tot mai sus şi printr-un efort convergent se întâlneşte cu Dumnezeu si contemplă creaţia Lui in ordinea spirituală, etnică, a poporului din care face parte.
Sensul plenar al oricărei existenţe umane este o credinţă, un ideal, o concepţie de viaţă. Pentru asta trăim. Pentru a ne realiza ca persoană şi ca fiinţă umană cu origine divină. Ţel pe care nu-l putem împlini decât crezând, visând, imaginând ceva nou, proiectând dincolo de învelişul material al vieţii acesteia pământeşti, reflexele lumii de dincolo.
Trebuie sa prindem un crâmpei de cer in tot ce întreprindem aici pe pământ.
Trebuie sa avem ochii aţintiţi spre valori mai înalte decât zidurile în care trăim, patul in care dormim sau mâncarea ce-o digerăm. Nici chiar pleiada de invenţii tehnice, multitudinea de creaţii, care de care mai sofisticate de care ne folosim zilnic, nu trebuie să ne strice echilibrul interior. Toate acestea sunt lucruri pieritoare. Ele vin si pleacă si nu afectează destinul nostru împărătesc şi veşnic.
Cine-si renegă structura lui sufletească, îşi pierde identitatea  spirituală, se despoaie de propriul său EU şi devine o anexă a lumii materiale. Toate înfrângerile îşi pot găsi o compensaţie sau o reparaţie, afară de aceea care anulează însăşi condiţia umană. Iar dacă Dumnezeu îi va chema la El pe aceia ce-şi apără cu atâta înverşunare înfăţişarea de OM şi chipul divin din interiorul lor, vor primi  răsplata – mântuirea!

vineri, 8 aprilie 2011

Bucurie duhovnicească întru slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor

          Continuând o tradiţie la vremea Postului Mare în Parohia Sânmartin, protopopiatul Arad, duminica a-IV-a din Post a oferit credincioşilor acestei comunităţi prilejul de a fi împreună rugători în taina Sfântului Maslu de obşte, cu preoţii care au răspuns invitaţiei preotului paroh Prună Cristian de a sluji împreună pentru tămăduirea sufletească şi trupească a celor aflaţi în diferite nevoinţe.
          Astfel, preoţi şi credincioşi au împlinit îndemnul Sfântului Apostol Iacob care îi sfătuieşte pe credincioşii care sunt bolnavi să „cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru ei ungându-i cu untdelemn în numele Domnului şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav ... şi de vor fi făcut păcate se vor ierta lor!” (Iacov 5, 14-15). Într-o atmosferă de aleasă slujire şi rugăciune, dat fiind soborul de preoţi precum şi participarea destul de numeroasă a credincioşilor s-a simţit bucuria şi mulţumirea tuturor de a fi şi de această dată împreună în Casa Domnului.
Cei şapte preoţi de la Macea, Şofronea, Curtici, Lipova Băi, Olari, împreună cu preotul paroh au înălţat rugăciuni având credinţa şi nădejdea că dragostea lui Dumnezeu va face ca fiecare să primească harul cel tămăduitor şi iertarea păcatelor.
Preotul dr. Călin Dragoş de la parohia Olari şi profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă Arad, a pus la sufletul fiecărui credincios un bogat şi emoţionant cuvânt de învăţătură în care a reliefat importanţa postului pentru mântuire, importanţa unităţii creştinilor, a vorbit despre adevărata lepădare de sine a omului modern precum şi despre ce înseamnă asumarea crucii de către fiecare. Exemplele vieţilor sfinţilor care au fost oameni obişnuiţi dar care s-au făcut adevăraţi urmaşi au lui Hristos prin fapte şi credinţă şi care au înţeles ce înseamnă lepădarea de sine şi au pus-o în practica vieţii lor, au fost de asemenea aspecte din cuvântul părintelui Dragoş care au fost aduse la sufletele tuturor, sfinţia sa încheind cu un îndemn la o meditaţie adresată celor prezenţi de a fi mai receptivi la suferinţele şi nevoile celor de lângă noi.
Seara de rugăciune, slujire şi trăire duhovnicească s-a încheiat cu mulţumirile adresate de către preotul paroh confraţilor preoţi care au răspuns ca de obicei cu multă solicitudine invitaţiei făcute de a sluji împreună.
Agapa frăţească oferită la final a întregit o zi cu adevărat închinată Domnului prin post şi rugăciune.