duminică, 27 martie 2011

Din cuvântul Patriarhului Daniel la duminica a-III-a din Postul Paştilor

‘Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine îşi va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.’ (Marcu 8, 34-38)
Urmând lui Hristos, Crucea ne duce la Înviere
Duminica a treia din Sfântul Post al Paştilor este numită şi Duminica Sfintei Cruci. Această duminică a fost rânduită de Biserică la mijlocul Postului Mare pentru a întări duhovniceşte pe credincioşi în urcuşul lor spiritual spre Înviere. Atât textul Evangheliei, cât şi însuşi faptul că în această duminică cinstim în mod deosebit Sfânta Cruce, ne arată înţelesurile duhovniceşti ale tainei Sfintei Cruci pentru viaţa noastră spirituală şi pentru mântuirea noastră. Aşadar, lepădarea de sine, purtarea sau asumarea crucii şi urmarea lui Hristos sunt cele trei condiţii pentru a fi creştin şi a dobândi mântuirea.
Lepădarea de sine, eliberarea de modul egoist de a trăi
Ce înseamnă lepădarea de sine ca lucrare duhovnicească?
Lepădarea de sine înseamnă renunţarea la modul pătimaş de a trăi în uitare de Dumnezeu şi de semenii noştri. Mântuitorul ne arată, de fapt, că numai atunci putem să-I urmăm Lui când centrul vieţii noastre nu mai suntem noi înşine, ci El. Când viaţa omului nu mai este centrată pe eul său posesiv, trecător şi limitat, ci pe legătura de iubire veşnică şi infinită cu Hristos Dumnezeu-Omul, atunci viaţa omului devine comuniune pentru eternitate, deschidere spre îmbogăţire spirituală veşnică, în iubirea eternă a Preasfintei Treimi. Lepădarea de sine este o eliberare a sufletului de propriul său egoism şi narcisism, o ieşire a sufletului din închisoarea sau mormântul patimilor egoiste. Foarte adesea suntem atât de preocupaţi numai de noi înşine, de propria noastră persoană, de imaginea noastră în faţa lumii, încât nu mai avem timp să vedem icoana lui Hristos din Evanghelie şi din Biserică şi nici chipul lui Hristos din semenii noştri.
Autosuficienţa, o închisoare a sufletului din care acesta trebuie să scape
Al doilea verset din Evanghelia Duminicii a treia din Post spune: ‘Cine voieşte să-şi scape sau să-şi mântuiască sufletul său îl va pierde, dar cine îl va pierde pentru Mine şi pentru Evanghelie îl va mântui. Foarte adesea viaţa noastră este mai mult iubire egoistă de sine, bizuire pe sine, justificare de sine, căutare de sine, în uitare de Dumnezeu şi de semenii noştri care aşteaptă iubirea noastră. Indiferent că este cultivat în familie sau în mănăstire, egoismul devine o închisoare a sufletului, iar lepădarea de sine înseamnă răstignirea modului de existenţă păcătos şi pătimaş, ca autosuficienţă sau mulţumire de sine, şi deschiderea sufletului spre alt mod de viaţă, şi anume viaţa în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii. De fapt, trăim cu adevărat şi ne împlinim pe noi înşine sau ne realizăm ca persoane în măsura în care Îl iubim pe Dumnezeu şi pe semenii noştri. Ca atare, măsura libertăţii noastre este, de fapt, măsura capacităţii noastre de-a iubi pe Dumnezeu în rugăciune şi pe semenii noştri în faptele bune săvârşite pentru ei.
Crucea înseamnă recunoaşterea  fragilităţii vieţii umane
O altă condiţie a vieţii în Hristos este luarea sau asumarea Crucii. Crucea are o mulţime de înţelesuri spirituale în Sfânta Scriptură. În Evanghelia de astăzi, Crucea poate însemna recunoaşterea unei neputinţe şi a unei suferinţe personale, recunoaşterea finitudinii şi fragilităţii condiţiei umane. Crucea este adesea o neîmplinire, o boală incurabilă, o patimă nevindecată, o tristeţe că nu am devenit sau realizat ceea ce ne-am dorit. Foarte adesea, crucea în viaţa omului poate fi şi o copilărie trăită fără părinţi sau o familie fără copii. Crucea poate fi şi un handicap, ca urmare a unui accident. Crucea mai poate fi şi o durere prelungită în tot timpul vieţii pentru că am pierdut o fiinţă dragă, mai ales poate fi o văduvie de toată viaţa. În multe feluri, crucea este trăită ca fiind o neputinţă, o neîmplinire sau o suferinţă care marchează viaţa omului. Dar când Mântuitorul îndeamnă pe fiecare ‘să-şi ia crucea sa’, aceasta este o chemare: ‘Ia, acceptă, neputinţa ta şi urmează-mi Mie! Adu la Mine, la Hristos, durerea ta, neputinţa ta, boala ta, osteneala ta, lupta ta cu tine însuţi şi cu neputinţele tale!’. Hristos voieşte să poarte împreună cu noi suferinţa noastră, ca să umple cu prezenţa Lui iubitoare, mântuitoare şi sfinţitoare neîmplinirea noastră apăsătoare. El, Dumnezeu-Doctorul, vrea să intre în viaţa noastră pentru a ne vindeca de neputinţele noastre sufleteşti şi trupeşti şi pentru a ne dărui viaţa divino-umană, adică mântuirea. El vrea să ne ajute ca să putem purta Crucea suferinţei spre a dobândi bucuria Învierii. El doreşte ca necazul, încercarea, neputinţa sau suferinţa pe care le avem să nu ne despartă de Dumnezeu, să nu ne înstrăineze de El, ci să le folosim pe toate acestea în aşa fel încât să ne apropiem mai mult de Dumnezeu. De fapt, necazurile sau suferinţele nu ne lasă niciodată neutri. Oamenii care trec prin suferinţă sau poartă o cruce grea nu mai rămân complet indiferenţi. Necazul sau suferinţa ne poate apropia sau îndepărta de Dumnezeu. De aceea, Evanghelia de azi ne îndeamnă să luăm Crucea, să o asumăm, să o purtăm venind cu ea la Hristos şi să facem din ea drum spre Înviere. Mântuitorul Însuşi ne spune în cuvintele: ‘Fără Mine nu puteţi face nimic’ (Ioan 15, 5). Însă cu El, prin harul Lui vindecător, putem face mult bine, după cum spune şi Sfântul Pavel când zice: ‘Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte’ (Filipeni 4, 13).  În concluzie, asumarea Crucii şi urmarea lui Hristos înseamnă să ne aducem pe noi înşine la Hristos, purtând cu răbdare şi speranţă neputinţele noastre, bolile noastre, ‘răstignirile’ noastre între idealul propus şi rezultatul obţinut, pentru ca El să devină Doctorul şi Mântuitorul vieţii noastre.
Prin credinţă şi iubire faţă de Dumnezeu transformăm suferinţa în speranţă.
Numai Hristos Domnul poate transforma crucea noastră în scară către cer, într-o şansă de ridicare spirituală din păcat şi suferinţă, prin puterea Lui lucrătoare şi vindecătoare în interiorul suferinţei şi al neputinţei noastre. Hristos Mântuitorul poartă împreună cu noi crucea noastră şi o transformă, adică dăruieşte sens suferinţei noastre ca loc de întâlnire a noastră cu El, Cel Răstignit şi Înviat. Astfel, crucea noastră se transformă în lumină a sufletului şi în urcuş de înviere, ca sens şi sensibilitate pentru a trăi taina existenţei umane în comuniune de iubire. Când crucea suferinţei este purtată cu credinţă în Dumnezeu, cu iubire faţă de Dumnezeu, suferinţa se uneşte cu speranţa vindecării sau mântuirii. Prin credinţa în Dumnezeu şi iubire faţă de El noi transformăm suferinţa în speranţă, ne apropiem mai mult de Dumnezeu şi căutăm mântuirea. Necazurile toate ne apropie mai mult de Dumnezeu, dacă în timpul încercărilor ne rugăm mai mult, ne pocăim mai intens şi săvârşim mai mult bine în jurul nostru.
Cei care nu se roagă când trec prin necazuri, prin boală, prin suferinţă şi nu-şi pun nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu ajung adesea la deznădejde. O mulţime de oameni s-au sinucis pentru că nu s-au spovedit sau pentru că nu s-au rugat suficient ori nu au avut pe cineva să se roage pentru ei. Au căzut în deznădejde, mai ales atunci când a slăbit credinţa, s-a rărit rugăciunea, a fost uitată Biserica lui Hristos, în care lucrează El, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, prin Sfintele Taine şi rugăciunile Bisericii şi ale Sfinţilor din ceruri.

miercuri, 23 martie 2011

Succintă monografie a localităţii Sânmartin ( I )

Din peisajul localităţilor judeţului Arad face parte şi satul Sânmartin, odinioară comună, cu un rol aparte şi o însemnătate deosebită mai ales în rândul populaţiei de etnie germană din România.
Această localitate este situată la 25 de kilometri de municipiul Arad şi se poate ajunge pe drumul judeţean DJ 709 B Arad-Curtici-Sânmartin şi din punct de vedere administrativ face parte din comuna Macea.
În sat convieţuiesc împreună români, rromi, maghiari, germani, ucrainieni. Un interes aparte îl prezintă rezervaţia naturală de plante crescute pe soluri sărăturoase, în cadrul căreia specialiştii urmăresc îmbunătăţirea solurilor.
Deşi urmele locuirii pe aceste teritorii sunt timpurii, pe teritoriul comunei fiind desoperite urme din perioada neolitică, prima atestare documentară a satului Macea datează din anul 1380, iar a satului Sânmartin din anul 1477. Fragmente ceramice eneolitice au fost găsite la locul numit TOPILA.
Repertoriul arheologic al României, aşa cum este păstrat la arhiva Institutului de Arheologie ''Vasile Pârvan" din Bucureşti, menţionează că la Sânmartin, la 3 kilometri S-E în hotarul "SÂNCRAIU" s-au descoperit mai mulţi tumuli (movile conice sau piramidale făcute din pământ sau piatră pe care populaţiile străvechi le ridicau deasupra mormintelor), care ar proveni din perioada prefeudal[ ;i din perioade mai vechi, care din păcate nu au fost cercetaţi în amănunţime şi care atestă continuitatea populaţiilor care au trăit pe aceste locuri.
Toponimia Sânmartinului are deasemenea origini străvechi şi se pare că se datorează unui sfânt celebrat mai ales în Biserica Romano-Catolică, SFÂNTUL MARTIN DE TOURS, episcop al vechii cetăţi din vestul Franţei, TOURS, care a trăit în perioada 315-397.
Născut în SABARIA din PANONIA, actualmente SZOMBATHEL din Ungaria, Sfântul Martin a avut o viaţă dedicată lui Dumnezeu chiar dacă a fost forţat de împrejurări să devină militar de profesie. Este botezat la 18 ani, devenind creştin. Diferitele misiuni militare îl conduc în GALIA (Franţa de astăzi) şi acolo va petrece un timp, în  reculegere şi rugăciuni, într-o mănăstire unde va îmbrăca haina călugăriei. Istoria vieţii sale aminteşte multe minuni săvârşite de Sfântul Martin datorită credinţei şi rugăciunilor sale de care au beneficiat foarte mulţi oameni.
A trecut la cele veşnice în 8 noiembrie 397 şi a fost înmormântat la 11 noiembrie 397, dată care a devenit reper al cinstirii sale, potrivit calendarului latin.
De aceea în unele documente mai vechi satul Sânmartin mai este amintit sub denumirea de SZENTMARTON, sau SANKTMARTIN, sau SÂNMARTON. De altfel în întreg Ardealulul există multe localităţi cu această denumire în judeţele Cluj, Mureş, Harghita, Bihor.
Fiind o localitate oarecum mai izolată de celelalte localităţi dimprejur (4,5 kilometri de Macea, 9 kilometri de Socodor, cca. 10 kilometri de Şimand) Sânmartinul a constituit un motiv pentru ca populaţia de etnie germană să găsească aici un loc potrivit de locuire şi dezvoltare, satul devenind la un moment dat comună de sine stătătoare.
După al doilea război mondial în sat s-au stabilit mai multe familii de români ortodocşi, populaţia majoritară fiind de religie romano-catolică care au edificat o biserică de rit catolic, fiind datată pentru prima oară in jurul anului 1750. În această bisericăreţine atenţia o pictură deosebită ce reprezintă un aspect al ,,RĂSTIGNIRII DOMNULUI" care după părerea unor istorici de artă ar fi opera originală a pictorului german ALBRECHT DURER (1471-1528).
Va urma.

duminică, 20 martie 2011

Gândurile unui tânăr

DIMENSIUNEA RELIGIOASĂ A EXISTENŢEI MELE

Motto:
,,Bucură-te tinere de tinereţea ta, umblă pe căile alese de inima ta şi plăcute ochilor tăi; dar să ştii că pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată...” (Eclesiastul 11,9)

 Stiinta a facut ca religia sa nu mai fie plauzibila, din punct de vedere intelectual? Elimina ea existenta lui Dumnezeu? Evolutia nu face oare ca ideea unei providente divine sa devina indoielnica? Biologia n-a aratat, de curand, ca viata si mintea pot fi reduse la chimie, facand astfel iluzorii notiunile de suflet si spirit? Mai trebuie sa sustinem ca lumea a fost creata de Dumnezeu? Sau, ca ne-a fost scris de Ceva sau Cineva sa existam? Nu-i oare posibil ca intreaga diversitate a naturii sa fie, pur si simplu, un produs al intamplarii? Intr-o epoca a stiintei, putem sa credem cu sinceritate in existenta unei directii, unui scop al universului? In plus, nu este religia responsabila pentru crize de diferite feluri? Toate aceste intrebari alcatuiesc asa-numita "problema" a raporturilor stiintei si religiei.
Stiinta si religia decurg, in final, din aceeasi dragoste radicala pentru adevar, care se afla in centrul existentei noastre. In consecinta, datorita originii lor comune, nu le putem permite sa mearga pe cai separate.
     De-a lungul timpului au evoluat cele doua elemente de natura raţionala, care pot sa explice motivele existentei noastre si care pot găsi un scop vieţii. In decursul vremii cele doua elemente vitale existentei au fost in conflict datorita ipotezelor si concepţiilor diferite pe care le promovau. Cele mai importante ipoteze par a fi cele referitoare la apariţia vieţii pe Terra, originea universului si a planetei noastre. Insa oamenii trebuie sa accepte religia ca o forma de comunicare cu puterea suprema, si nu numai, iar ştiinţa ca o forma de cunoaştere a adevărului dedus teoretic si experimental.
      Cunoaşterea oferita de religie este directa, religia ne da informaţii direct de la Creator, chiar daca mulţi găsesc contradicţii intre argumentele oferite de religie si cele oferite de stiinta.
 Vârsta noastră de acum este perioada în care tinerii îşi formează convingeri religios-morale temeinice sau pot să cadă pradă multor tentaţii cu urmări negative asupra personalităţii sale. Spiritual, tânărul se preocupă de marile probleme ale vieţii şi concepe planuri pentru  reforme religioase, morale, politice şi sociale. Începând de la adolescenţă, tânărul este capabil de tărie, de voinţă şi de  îndreptarea acesteia spre scopuri morale-condiţie esenţială pentru formarea caracterului moral. Prin urmare, tinereţea poate fi considerată primăvara neamului, a Bisericii şi a vieţii, a naturii cu toate năvalnicele ei izbucniri spre soare şi lumină, sufletul în neîncetată căutare a adevărului, binelui şi frumosului, nădejdea cea mai sigură a viitorului, podoaba cea mai aleasă a creştinismului, mândria tuturor neamurilor pământului.
Într-adevăr, în decursul istoriei toate generaţiile mai vârstnice şi-au pus speranţele zilei de mâine în cei tineri, care să le preia munca şi strădaniile în slujba neamului şi să le rezolve toate problemele nerealizate de ei, să făurească un viitor mai bun şi mai luminos pentru cei ce vor veni după ei şi să preţuiască credinţa şi Biserica.
Exemple nenumărate de tineri creştini au luminat veacurile primare ale Bisericii creştine, în felurite forme: ca tineri studioşi, plini de râvnă pentru îmbogăţirea cunoştinţelor lor, ca tineri martiri care şi-au dat viaţa pentru triumful învăţăturilor creştine în lume, ca tineri retraşi de lume şi de toate ale ei, trăind numai pentru Hristos şi cu Hristos.
Dintre toţi membrii Bisericii, noi, tinerii suntem cei care resimţim în modul cel mai dramatic atunci când exista o ruptură între teorie şi practică. Am auzit toată viaţa noastră de pana acum predici din seria...ar trebui să ...şi foarte puţine din seria ..cum să....!
Te poţi juca cu multe, dar nu cu vorbe, căci ele sunt stropi din Cuvântul Vieţii, sau mai bine spus aşa ar trebui să fie. De multe ori se crede că noi, tinerii nu suntem pregătiţi  să înţelegem ceea ce înseamnă să fii creştin, că  receptam  viaţa creştină ca fiind mai degrabă plină de interdicţii decât o adevărată libertate, mai mult ca fiind un stil de viaţă depăşit de istorie şi de civilizaţie decât împlinirea menirii omului pe pământ.
Alteori se crede că viaţa  pe care ne-am ales-o nu este semnul că noi Îl  cunoaştem pe Dumnezeu, ci că L-am cunoscut deja şi L-am refuzat. Dar din nou, nu este aşa! Cine, văzând Lumina , va alege să rămână în întuneric? Care dintre tineri descoperind pe Dumnezeu Îi va refuza îmbrăţişarea? Chiar dacă poate  nu avem capacitatea de a percepe şi de a înţelege toate acestea, totuşi conştientizam că în Biserică sălăşluieşte adevărata viaţă. Tineretul este segmentul cu cea mai mare forţă în societate, ce poate fi canalizat în folosul  Bisericii, fiind parte integrantă din comunitatea celor ce au o credinţa vie si adevărata.  Iubirea este certificatul cu care se intră în inima omului şi cheia prin care sufletul  se deschide şi devine atent la ceea ce  noi vrem să primim si sa oferim mai departe. Povăţuirile Bisericii, învăţăturile părinţilor şi ale profesorilor pot aduce multe roade în viaţa noastră dacă sunt făcute cu devotament si receptate ca atare.
Cam aşa inteleg sa mă raportez la ceea ce înseamnă Dumnezeu: viata, iubire, adevăr, frumos, răbdare, toleranta, dreptate, rugăciune, ascultare, jertfa, iertare, toate acestea fiind tot atâtea parti ale Binelui Suprem! Acolo unde acestea nu se vad sau nu sunt experimentate nu se poate vorbi despre o existenta veşnica ci doar de una efemera pentru ca omul a fost creat după chipul si asemănarea lui Dumnezeu care este veşnic!
De felul cum ne raportam la aceasta legătura a noastră cu El pot afirma cu tarie ca doar eu sunt masura dimensiunii religioase a existentei mele pe lângă alte dimensiuni (sociala, economica, culturala, etc.), dimensiune care mă face superioara in fata altor creaturi pentru ca numai mie ca si om, ca si parte a a Divinitatii îmi este hărăzita Veşnicia!