sâmbătă, 19 aprilie 2014

HRISTOS CA GENTLEMAN ŞI CAVALER


Nicolae Aurelian Steinhardt (n. 1912 - d. 1989) a fost un autor, critic literar,  eseist, jurist, publicistt și scriitor român, originar din Pantelimon, județul Ilfov. De origine evreiască, s-a convertit la religia creștină ortodoxă în închisoarea Jilava și-a luat numele de fratele Nicolae, și s-a călugărit după punerea sa în libertate. Este autorul unei opere unice în literatura română, Jurnalul fericirii, care reprezintă, după propria-i mărturie, testamentul lui literar. Redactat la începutul anilor '70, această primă variantă - circa 570 de pagini dactilografiate - este confiscată de Securitate în 1972 și îi va fi restituită în 1975, după numeroase intervenții pe lângă Uniunea Scriitorilor. Între timp, autorul finalizează a doua variantă, mai amplă, de 760 pagini dactilografiate.
Este cel puţin interesantă viziunea acestuia despre creştinism, aceea a unui evreu convertit şi fără a forţa vreo comparaţie se poate spune că se aseamănă întrucâtva cu sf. Pavel, care după convertirea sa pe drumul Damascului ajunge să fie unul dintre cei mai mari prpovăduitori ai creştinismului.
Iată un pasaj din Jurnalul fericirii al lui Steinhardt.
 
O fi hulă curată, dar am o teorie a mea, după care Hristos nu ne apare din Evanghelii numai ca blând, bun, drept, fără de păcat, îndurător, puternic ş.a.m.d.
Din relatările Evangheliilor - fără excepţie – ne apare şi înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler.
Mai întâi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Şi încrederea e prima calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlemanul e cel care – până la proba contrarie – are încredere în oricine şi nici nu se grăbeşte, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al său. La şmecheri şi la jigodii reacţia numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacţie – putinţa de a şti că semenul lor e tot atât de întinat ca şi ei.
Mai departe. Hristos iartă uşor şi pe deplin. Şmecherul nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (fără ca să ierte), o face greu, în silă, cu ţârâita. Pe când Domnul: “Nici eu nu te osândesc. Mergi şi nu mai păcătui.” Nici eu nu te osândesc
E oricând gata să vină în ajutor, atâta aşteaptă. Îi e milă. Pe văduva din Nain, pe orbi, pe femeia gârbovă, îi milostiveşte fără ca ei să fi cerut ceva. Ştie să gradeze aprecierea, dă fiecăruia ce-i al său. Cananeancei, care a dat dovadă de stăruinţă şi curaj, îi spune mai mult decât altora pe care-i izbăveşte, întrebuinţează o formulă complementară: O, femeie! mare îţi este credinţa. (Numai ei şi exclamativul O! şi calificativul mare!)
E mereu – şi cu osebire de grijuliu asupra acestui punct – atent şi politicos; prietene îi spune lui Iuda. Niciodată o insultă sau o vorbă dispreţuitoare faţă de păcătos. Nu se vede din nici un text vreun moralism înţepat, vreo pudoare de comandă. Şi nici o condiţie prealabilă pusă păcătoşilor, nici o discriminare: Pe cel ce vine la mine nu-l voi scoate afară. Fiului risipitor îi iese în cale (şi încă departe fiind…). Iar ori de câte ori dă, dă, din belşug, mai mult decât s-ar cuveni, boiereşte. (Ce poate fi mai străin de contabila meschinărie şi fariseic drămuita socoteală, şi mai bună dovadă de mărinimie, decât aceste cuvinte de la Ioan 3, 34: “Căci Dumnezeu nu dă duhul cu măsură”?). Administrativa îngrijorare a lui Iuda pentru banii cheltuiţi pe mir arată, pe de o parte, că vânzătorul era lipsit de simţul dărniciei, iar pe de alta că Domnul de la sine trecea – boiereşte – peste orice calcul şi avariţie (fie ele sulemenite în opere de binefacere şi patronaj) pentru a gusta bucuria de a  jertfi în clipe de înălţare sufletească. Şi acesta este un gest nobil, nobilul fiind oricând în stare să-şi sacrifice viaţa sau să-şi spulbere averea. (Nobilul îşi va da uneori viaţa în duel pentru motive mondene ori îşi va pierde averea la cărţi – dar purtările lui, ca tot ce-i pământesc, nu-s decât stângace imitaţie a virtuţilor mărinimoase; dragostea trupească nu-i oare şi ea biată contrafacere a dragostei divine?)
Încredere în oameni, curaj, detaşare, bunăvoinţă către cei năpăstuiţi de pe urma cărora nu te poţi alege cu nici un folos (bolnavi, străini, întemniţaţi), simţ sigur al măreţiei, predispoziţia pentru iertare, dispreţul faţă de prudenţi şi agonisitori: toate sunt trăsături ale gentlemanului şi cavalerului.
Pe toţi oamenii îi îmbie să se recunoască ceea ce sunt cu adevărat: nişte fii ai Tatălui, ai stăpânului. Situaţia de creştin e tot una cu statutul de aristocrat.
De ce? Pentru că îşi are temeiul în cele mai “seniorale” însuşiri: libertatea şi încrederea (credinţa).
Ce este nobilul, feudalul? Mai presus de orice un om liber.
Ce înseamnă credinţa? Încredere în Domnul, deşi lumea e rea, în ciuda nedreptăţii, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decât semnale negative.
Sunt memorabile cuvintele lui Tolstoi în Anna  Karenina “D-aia suntem nobili, ca să avem încredere.”
 Un scriitor (Claudel) afirmă un lucru deosebit de important, pe care toată experienţa vieţii şi spectacolul lumii de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial încoace ni-l confirmă, sfredelitor:“Să vedem, ce va să iasă când lumea afecţiunii şi a încrederii va fi înlocuită cu lumea concurenţei.
Se prea poate ca şi în lumea veche mângâietoarele cuvinte afecţiune şi încredere să fi sfârşit prin a se goli de conţinut, să fi ajuns formale ca atâtea altele. Dar de văzut am văzut noi ce înseamnă o lume întemeiată numai pe concurenţă, lumea căreia urmaşa ei dialectică i-a pus capac venind cu noile temeiuri: ura, invidia, bănuiala.
Marea taină a tuturor nenorocirilor: bănuiala. Otrava, neghina, pârjolul.
Nu degeaba pentru unii timpul este aducător de nebănuite surprize iar evoluţia este creatoare.
Dovadă: cine s-a gândit în primii ani ai veacului că acestea vor fi problemele noastre de căpetenie: frica, bănuiala generalizată, şmecheria atotputernică? Iată că totuşi sunt.
Pentru creştinism bănuiala e un păcat grav şi oribil. Pentru creştinism încrederea e calea morală a generării de persoane. Numai omul îşi făureşte semenii proporţional cu încrederea pe care le-o acordă şi le-o dovedeşte. Neîncrederea e ucigătoare ca pruncuciderea; desfiinţează ca om pe cel asupra căruia este manifestată. Omul însuşi, făurit de Dumnezeu, îşi transformă pe aproapele său în persoană – printr-un act creator secund – datorită încrederii pe care i-o arată.
Dând nume animalelor, potrivit poruncii dumnezeieşti, omul le rânduieşte în cuprinsul creaţiei; purtând aproapelui dragoste şi acordându-i încredere, face din el o persoană, altceva decât un individ.
Iată pentru ce bănuiala este atât de nocivă. Din persoană omenească ea îl transformă pe cel bănuit în – în ce? Nu în brută, ar fi prea bine, ci în ceva nespus mai făcător de rău, în făptura cea mai abjectă, mai pernicioasă, mai cancerigenă ce poate fi – în şmecher.
Hristos ca gentleman şi cavaler
La diavolul contabil nu încape nici ştersătura cea mai mică. Hristos, dintr-odată, şterge un întreg registru de păcate.
Hristos, boier, iartă totul. A şti să ierţi, a şti să dăruieşti, a şti să uiţi. Hristos nu numai că iartă, dar şi uită. Odată iertat, nu mai eşti sluga păcatului şi fiu de roabă; eşti liber şi prieten al Domnului.
Şi cum i se adresează Acesta lui Iuda, pe care-l ştie doar cine e şi de ce a venit? Prietene, îi spune. Acest prietene mi se pare mai cutremurător decât chiar interzicerea folosirii sabiei şi decât vindecarea urechii lui Malhus. Exprimă ceea ce la noi, oamenii, se numeşte înaltul rafinament al stăpânirii de sine în prezenţa primejdiei – virtute supremă cerută samuraiului. Poate că vorbe paşnice (nu scoateţi sabia) şi fapte milostive (tămăduirea rănii) să le fi putut grăi şi face şi un sfânt. Dar prietene implică o măreţie şi o linişte care, numai venind din partea divinităţii, nu dau impresia de irealitate.
Circulă o poveste cu un nobil la care vine croitorul cu o creanţă. Nobilul refuză plata. Şi-apoi, în prezenţa croitorului cu înscrisul în mână, porunceşte feciorului să poarte  două mii de galbeni unuia faţă de care în ajun pierduse pe cuvânt de onoare acea sumă la joc de cărţi. Croitorului, care-şi manifestă nedumerirea, îi explică: datoriile de onoare se achită deoarece nu există dovezi. Drept care, numaidecât, croitorul îşi aruncă înscrisul în focul din cămin.
Aici anecdota ia de obicei sfârşit, nobilul plătindu-l pe croitor.
Dar e un sfârşit imbecil şi duhnind a fals. De bună seamă că Nobilul avea să-l plătească! Asta-i de la sine înţeles. Şi o brută ar fi procedat la fel. Dar nobilul – dacă-i nobil – face altceva, şi asta-i versiunea autentică a poveştii, spune: luaţi loc, domnule, şi vă voi plăti de îndată suma ce vă datorez. Acest luaţi loc domnule e dovada boieriei, nu plata în sine. E o luare la cunoştinţă a posibilităţii omului de a se transfigura. Ne putem oricând transfigura şi deveni fulgerător de repede vrednici de a fi poftiţi să luăm loc pe scaun la nunta împărătească. (Altfel cum ar putea cina Domnul cu noi şi cum s-ar înţelege cuvintele: “Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu”?)
Numai că nu oricine este în stare să recunoască transfigurarea când o întâlneşte. Şmecherii pentru nimic în lume nu o concep; şi nici … fariseii.
N. Steinhardt, Jurnalul Fericirii, editura Polirom, 2008