DUMINICA FLORIILOR

Duminica Floriilor … zi în care Biserica aminteşte de intrarea solemnă a lui Iisus în cetatea Ierusalimului. Acum aproape 2000 de ani iudeii, adunaţi în număr mare la intrarea în cetate, purtând ramuri în mâini, îl întâmpină pe Hristos. Luându-şi de pe umeri hainele, ei le aşează înaintea Lui  După ce auziseră despre faptele minunate săvârşite de Domnul, acum se bucură să-l poată primi în cetatea lor. Primirea pe care i-o fac este specifică unui domnitor, unui învingător. Prin gestul lor ei arată că îl recunosc drept eliberator pe acela pe care îl aclamă cu aceste cuvinte: “Binecuvântat cel care vine… în numele Domnului!” .

Dar să lăsăm puţin deoparte mulţimea şi să-l privim pe Iisus. Oare acceptarea unei astfel de primiri este semn că el s-a lăsat stăpânit de dorinţa de slavă deşartă? Nu a fost chiar el acela care a fugit din mijlocul mulţimii atunci când iudeii au vrut să-l facă rege cu forţa, după cum ne relatează sfântul evanghelist Ioan atunci când vorbeşte despre minunea înmulţirii pâinilor? De ce această schimbare de atitudine? Oare s-a lăsat convins de entuziasmul mulţimii? Nicidecum.

Şi totuşi, această intrare solemnă nu este doar acceptată de Mântuitorul ci, într-un fel, chiar pregătită, căci îi trimite pe doi dintre ucenicii săi ca să-i aducă un măgăruş pentru a încăleca pe el. Faptul că Iisus doreşte o astfel de intrare este semnul conştiinţei pe care o avea privind cele ce se vor întâmpla la Ierusalim. El nu se lasă păcălit de binecuvântările rostite de mulţime căci ştie foarte bine că aceste strigăte de “Osana !” în numai câteva zile vor fi înlocuite cu “Răstigneşte-l !”.

Ştie că cei care îl întâmpină acum cu ramuri în mâini îl vor scuipa în curând; ştie că cei care îşi aştern acum hainele sub picioarele animalului pe care este aşezat, în scurt timp îi vor pune pe umeri o cruce grea; ştie că cei care acum îl primesc în cetatea lor şi îl însoţesc, îl vor scoate afară din cetate şi-l vor însoţi nu cântându-i, ci îmbrâncindu-l până pe Golgota. Îi anunţase pe ucenicii săi din timp că trebuie să meargă la Ierusalim şi să sufere şi nu uitase acest lucru; ştie foarte bine de ce a venit la Ierusalim şi cum va muri.

Dar mai mult decât toate acestea ştie ceea ce va face Tatăl său care îl va învia şi-l va înălţa în slavă. Hristos, intrând solemn în Ierusalim, sărbătoreşte cu adevărat intrarea sa ca domn în glorie. El ştie că la Ierusalim va fi preamărit de Tatăl în ziua învierii şi de aceea permite să i se facă o intrare solemnă, de aceea acceptă acum slava pe care odată o refuzase; atunci nu era încă timpul, dar acum ceasul a sosit. Fără să fie cu adevărat conştienţi despre cât de meritată este întâmpinarea pe care i-o fac lui Iisus, iudeii împlinesc un lucru drept. Iar Iisus nu se scandalizează de această primire care i se face, nu pentru că se bizuie pe laudele mulţimii, ci pentru că are încredere în Tatăl care îl va preamări.

Astăzi suntem chemaţi să-l întâmpinăm şi noi pe Hristos, ca Mântuitor al nostru. Este începutul săptămânii sfinte. Hristos se află nu la poarta cetăţii, ci la uşa inimii noastre. El vine în numele Domnului pentru a ne elibera şi a ne conduce la adevărata sărbătoare a Paştelui. Noi însă trebuie să-l însoţim nu doar pentru câteva ceasuri sau pentru o zi, aşa cum au făcut mulţi dintre acei iudei de la Ierusalim, ci în toată această săptămână Mare care urmează.

Acum este uşor să-l recunoaştem drept Domnul nostru, dar în curând îl vom vedea biciuit, condamnat şi răstignit; sfâşiat de suferinţă în Ghetsimani şi înălţat pe cruce. Atunci va fi mai greu să-l aclamăm ca Domn al nostru, să-l privim ca pe un eliberator.
Nu vom putea să rămânem cu adevărat lângă el decât dacă vom crede !