CELE MAI CRÂNCENE ÎNFRÂNGERI ALE OMULUI SUNT RENUNŢĂRILE LA VISE ŞI LA CREDINŢĂ ( II )

Din perspectivă religioasă am fraternizat cu epopeea sfinţilor mucenici, ni i-am însuşit ca fiind parte a vieţii personale şi a istoriei universale şi nu renunţăm la credinţa noastră, avându-i ca mentori de viaţă şi trăire şi ca sprijin şi mijlocitori către Dumnezeu, chiar dacă nu am fost contemporani cu ei.

Au fost şi încă mai sunt un alt fel de mucenici care nu au renunţat niciodată la visele lor de libertate chiar dacă suferinţele îndurate întrec orice imaginaţie, chiar dacă ne putem întreba uneori dacă există o limită, o graniţă între umanul de origine divină din noi şi animalic. Este vorba de cohortele de morţi şi vii din închisorile comuniste, care nu au renunţat o clipă la visele lor şi care poate pentru o idee exprimată, pentru un gând sau pentru o vorbă care era socotite ,,reacţionare” sau împotriva regimului au ajuns să fie consideraţi şi trataţi în cel mai inuman mod cu putinţă.

În închisorile din România, regimul comunist a suferit cea mai mare înfrângere a lui. "Idealul" a biruit realitatea îngrozitoare în care au trăit deţinuţii zeci de ani.

Tinereţea celor ce-au supravieţuit s-a măcinat in celule, dar "visul" lor n-a încetat o clipă să-i susţină din interior si să-i scoată cu fruntea sus peste pragul închisorilor, intrând astfel în istorie.

Ne călăuzim mereu în drumul nostru spiritual spre Dumnezeu şi prin vieţile sfinţilor.

Din perspectivă naţională însă, putem să ne orientăm şi să ne raportăm după suferinţa celor din închisori, din lagărele de muncă forţată, a celor deportaţi, care nu s-au uitat la vremea care trece peste ei si le-a supt toată vlaga tinereţii. Împărtăşindu-ne din comorile lor spirituale, adunate in deceniile de detenţiune şi de ştim că aceste suferinţe nu vor rămânea fără răsplată in ochii Domnului si vor cădea ca o mană cereasca peste deşertul istoric ce-l străbate acest popor şi această naţie.

Dacă fraternizăm şi cu epopeea muceniciei naţionale, răspunzând cu hotărârea noastră tot atât de nezdruncinată de a nu renunţa niciodată la un ,,vis", şi de a fi lucrători al ,,credinţei”, avem o imagine completă a datoriei noastre de OAMENI!

Aceasta este o poezie pentru care autorul, Radu Gyr, a fost condamnat la moarte!

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tăpşane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies înainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!