Nicolae Aurelian Steinhardt (n. 1912 - d. 1989) a fost un autor, critic literar, eseist, jurist, publicistt și scriitor român, originar din Pantelimon, județul Ilfov. De origine evreiască, s-a convertit la religia creștină ortodoxă în închisoarea Jilava și-a luat numele de fratele Nicolae, și s-a călugărit după punerea sa în libertate. Este autorul unei opere unice în literatura română, Jurnalul fericirii, care reprezintă, după propria-i mărturie, testamentul lui literar. Redactat la începutul anilor '70, această primă variantă - circa 570 de pagini dactilografiate - este confiscată de Securitate în 1972 și îi va fi restituită în 1975, după numeroase intervenții pe lângă Uniunea Scriitorilor. Între timp, autorul finalizează a doua variantă, mai amplă, de 760 pagini dactilografiate.
Este cel puţin interesantă viziunea acestuia despre creştinism, aceea a unui evreu convertit şi fără a forţa vreo comparaţie se poate spune că se aseamănă întrucâtva cu sf. Pavel, care după convertirea sa pe drumul Damascului ajunge să fie unul dintre cei mai mari prpovăduitori ai creştinismului.
Iată un pasaj din Jurnalul fericirii al lui Steinhardt.
O fi hulă curată, dar am o
teorie a mea, după care Hristos nu ne apare din Evanghelii numai ca blând, bun,
drept, fără de păcat, îndurător, puternic ş.a.m.d.
Din relatările Evangheliilor -
fără excepţie – ne apare şi înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui
gentleman şi cavaler.
Mai întâi că stă la uşă şi
bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Şi încrederea
e prima calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă,
trăsătura fundamentală a şmecherului.
Gentlemanul e cel care – până la proba contrarie – are încredere în oricine şi
nici nu se grăbeşte, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui
prieten al său. La şmecheri şi la jigodii reacţia numărul unu e întotdeauna
bănuiala, iar neasemuita satisfacţie – putinţa de a şti că semenul lor e tot
atât de întinat ca şi ei.
Mai departe. Hristos iartă
uşor şi pe deplin. Şmecherul nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (fără ca să ierte), o face greu, în silă, cu
ţârâita. Pe când Domnul: “Nici eu nu te osândesc. Mergi şi nu mai
păcătui.” Nici eu nu te osândesc…
E oricând gata să vină în
ajutor, atâta aşteaptă. Îi e milă. Pe văduva din Nain, pe orbi, pe femeia
gârbovă, îi milostiveşte fără ca ei să fi cerut ceva. Ştie să gradeze
aprecierea, dă fiecăruia ce-i al său. Cananeancei, care a dat dovadă de
stăruinţă şi curaj, îi spune mai mult decât altora pe care-i
izbăveşte, întrebuinţează o formulă complementară: O,
femeie! mare îţi este credinţa. (Numai ei şi
exclamativul O! şi calificativul mare!)
E mereu – şi cu osebire de
grijuliu asupra acestui punct – atent şi politicos; prietene îi spune lui Iuda.
Niciodată o insultă sau o vorbă dispreţuitoare faţă de păcătos. Nu se vede din
nici un text vreun moralism înţepat, vreo pudoare de comandă. Şi nici o
condiţie prealabilă pusă păcătoşilor, nici o discriminare: Pe cel ce vine la
mine nu-l voi scoate afară. Fiului risipitor îi iese în cale (şi încă
departe fiind…). Iar ori de câte ori dă, dă, din belşug, mai mult decât
s-ar cuveni, boiereşte. (Ce poate fi mai străin de contabila meschinărie şi
fariseic drămuita socoteală, şi mai bună dovadă de mărinimie, decât aceste
cuvinte de la Ioan 3, 34: “Căci Dumnezeu nu dă duhul cu măsură”?). Administrativa
îngrijorare a lui Iuda pentru banii cheltuiţi pe mir arată, pe de o parte, că
vânzătorul era lipsit de simţul dărniciei, iar pe de alta că Domnul de la sine trecea –
boiereşte – peste orice calcul şi avariţie (fie ele sulemenite în opere de
binefacere şi patronaj) pentru a gusta bucuria de a jertfi în clipe de
înălţare sufletească. Şi acesta este un gest nobil, nobilul fiind oricând în
stare să-şi sacrifice viaţa sau să-şi spulbere averea. (Nobilul îşi va da
uneori viaţa în duel pentru
motive mondene ori îşi va pierde averea la cărţi – dar purtările lui, ca tot
ce-i pământesc, nu-s decât stângace imitaţie a virtuţilor mărinimoase;
dragostea trupească nu-i oare şi ea biată contrafacere a dragostei divine?)
Încredere în oameni, curaj,
detaşare, bunăvoinţă către cei năpăstuiţi de pe urma cărora nu te poţi alege cu
nici un folos (bolnavi, străini, întemniţaţi), simţ sigur al măreţiei,
predispoziţia pentru iertare, dispreţul faţă de prudenţi şi agonisitori: toate
sunt trăsături ale gentlemanului şi cavalerului.
Pe toţi oamenii îi îmbie să
se recunoască ceea ce sunt cu adevărat: nişte fii ai Tatălui, ai stăpânului. Situaţia
de creştin e tot una cu statutul de aristocrat.
De ce? Pentru că îşi are
temeiul în cele mai “seniorale” însuşiri: libertatea şi încrederea (credinţa).
Ce este nobilul, feudalul?
Mai presus de orice un om liber.
Ce înseamnă credinţa?
Încredere în Domnul, deşi lumea e rea, în ciuda nedreptăţii, în
pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu
vin decât semnale negative.
Sunt memorabile cuvintele lui Tolstoi în Anna
Karenina: “D-aia suntem nobili, ca să avem încredere.”
Un scriitor (Claudel)
afirmă un lucru deosebit de important, pe care toată experienţa vieţii şi
spectacolul lumii de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial încoace
ni-l confirmă, sfredelitor:“Să vedem, ce va să iasă când lumea afecţiunii
şi a încrederii va fi înlocuită cu lumea concurenţei.
Se prea poate ca şi în
lumea veche mângâietoarele cuvinte afecţiune şi încredere să
fi sfârşit prin a se goli de conţinut, să fi ajuns formale ca atâtea altele.
Dar de văzut am văzut noi ce înseamnă o lume întemeiată numai pe concurenţă,
lumea căreia urmaşa ei dialectică i-a pus capac venind cu noile temeiuri: ura,
invidia, bănuiala.
Marea taină a tuturor
nenorocirilor: bănuiala. Otrava, neghina, pârjolul.
Nu degeaba pentru unii
timpul este aducător de nebănuite surprize iar evoluţia este creatoare.
Dovadă: cine s-a gândit în
primii ani ai veacului că acestea vor fi problemele noastre de căpetenie:
frica, bănuiala generalizată, şmecheria atotputernică? Iată că totuşi sunt.
Pentru creştinism bănuiala
e un păcat grav şi oribil. Pentru creştinism încrederea e calea morală a
generării de persoane. Numai omul îşi făureşte semenii proporţional cu
încrederea pe care le-o acordă şi le-o dovedeşte. Neîncrederea e ucigătoare ca
pruncuciderea; desfiinţează ca om pe cel asupra căruia este manifestată. Omul
însuşi, făurit de Dumnezeu, îşi transformă pe aproapele său în persoană –
printr-un act creator secund – datorită încrederii pe care i-o arată.
Dând nume animalelor,
potrivit poruncii dumnezeieşti, omul le rânduieşte în cuprinsul creaţiei;
purtând aproapelui dragoste şi acordându-i încredere, face din el o persoană,
altceva decât un individ.
Iată pentru ce bănuiala
este atât de nocivă. Din persoană omenească ea îl transformă pe cel bănuit în –
în ce? Nu în brută, ar fi prea bine, ci în ceva nespus mai făcător de rău, în
făptura cea mai abjectă, mai pernicioasă, mai cancerigenă ce poate fi – în
şmecher.
Hristos ca gentleman şi
cavaler
La diavolul contabil nu
încape nici ştersătura cea mai mică. Hristos, dintr-odată, şterge un întreg
registru de păcate.
Hristos, boier, iartă
totul. A şti să ierţi, a şti să dăruieşti, a şti să uiţi. Hristos nu numai că
iartă, dar şi uită. Odată iertat, nu mai eşti sluga păcatului şi fiu de roabă;
eşti liber şi prieten al Domnului.
Şi cum i se adresează
Acesta lui Iuda, pe care-l ştie doar cine e şi de ce a venit? Prietene, îi
spune. Acest prietene mi se pare mai cutremurător decât
chiar interzicerea folosirii sabiei şi decât vindecarea urechii lui Malhus.
Exprimă ceea ce la noi, oamenii, se numeşte înaltul rafinament al stăpânirii de
sine în prezenţa primejdiei – virtute supremă cerută samuraiului. Poate că
vorbe paşnice (nu scoateţi sabia) şi fapte milostive (tămăduirea rănii) să le
fi putut grăi şi face şi un sfânt. Dar prietene implică
o măreţie şi o linişte care, numai venind din partea divinităţii, nu dau
impresia de irealitate.
Circulă o poveste cu un nobil
la care vine croitorul cu o creanţă. Nobilul refuză plata. Şi-apoi, în prezenţa
croitorului cu înscrisul în mână, porunceşte feciorului să
poarte două mii de galbeni unuia faţă de care în ajun pierduse pe
cuvânt de onoare acea sumă la joc de cărţi. Croitorului, care-şi manifestă
nedumerirea, îi explică: datoriile de onoare se achită deoarece nu există
dovezi. Drept care, numaidecât, croitorul îşi aruncă înscrisul în focul din
cămin.
Aici anecdota ia de obicei
sfârşit, nobilul plătindu-l pe croitor.
Dar e un sfârşit imbecil şi
duhnind a fals. De bună seamă că Nobilul avea să-l plătească! Asta-i de la sine
înţeles. Şi o brută ar fi procedat la fel. Dar nobilul – dacă-i nobil – face
altceva, şi asta-i versiunea autentică a poveştii, spune: luaţi loc, domnule,
şi vă voi plăti de îndată suma ce vă datorez. Acest luaţi loc domnule e
dovada boieriei, nu plata în sine. E o luare la cunoştinţă a posibilităţii
omului de a se transfigura. Ne putem oricând transfigura şi deveni fulgerător
de repede vrednici de a fi poftiţi să luăm loc pe scaun la nunta împărătească. (Altfel
cum ar putea cina Domnul cu noi şi cum s-ar înţelege cuvintele: “Veniţi,
binecuvântaţii Tatălui Meu”?)
Numai că nu oricine este în
stare să recunoască transfigurarea când o întâlneşte. Şmecherii pentru nimic în
lume nu o concep; şi nici … fariseii.
N. Steinhardt, Jurnalul Fericirii, editura Polirom, 2008
