Gândurile unui tânăr

DIMENSIUNEA RELIGIOASĂ A EXISTENŢEI MELE

Motto:

,,Bucură-te tinere de tinereţea ta, umblă pe căile alese de inima ta şi plăcute ochilor tăi; dar să ştii că pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată...” (Eclesiastul 11,9)

 Stiinta a facut ca religia sa nu mai fie plauzibila, din punct de vedere intelectual? Elimina ea existenta lui Dumnezeu? Evolutia nu face oare ca ideea unei providente divine sa devina indoielnica? Biologia n-a aratat, de curand, ca viata si mintea pot fi reduse la chimie, facand astfel iluzorii notiunile de suflet si spirit? Mai trebuie sa sustinem ca lumea a fost creata de Dumnezeu? Sau, ca ne-a fost scris de Ceva sau Cineva sa existam? Nu-i oare posibil ca intreaga diversitate a naturii sa fie, pur si simplu, un produs al intamplarii? Intr-o epoca a stiintei, putem sa credem cu sinceritate in existenta unei directii, unui scop al universului? In plus, nu este religia responsabila pentru crize de diferite feluri? Toate aceste intrebari alcatuiesc asa-numita "problema" a raporturilor stiintei si religiei.

Stiinta si religia decurg, in final, din aceeasi dragoste radicala pentru adevar, care se afla in centrul existentei noastre. In consecinta, datorita originii lor comune, nu le putem permite sa mearga pe cai separate.

     De-a lungul timpului au evoluat cele doua elemente de natura raţionala, care pot sa explice motivele existentei noastre si care pot găsi un scop vieţii. In decursul vremii cele doua elemente vitale existentei au fost in conflict datorita ipotezelor si concepţiilor diferite pe care le promovau. Cele mai importante ipoteze par a fi cele referitoare la apariţia vieţii pe Terra, originea universului si a planetei noastre. Insa oamenii trebuie sa accepte religia ca o forma de comunicare cu puterea suprema, si nu numai, iar ştiinţa ca o forma de cunoaştere a adevărului dedus teoretic si experimental.
      Cunoaşterea oferita de religie este directa, religia ne da informaţii direct de la Creator, chiar daca mulţi găsesc contradicţii intre argumentele oferite de religie si cele oferite de stiinta.

 Vârsta noastră de acum este perioada în care tinerii îşi formează convingeri religios-morale temeinice sau pot să cadă pradă multor tentaţii cu urmări negative asupra personalităţii sale. Spiritual, tânărul se preocupă de marile probleme ale vieţii şi concepe planuri pentru  reforme religioase, morale, politice şi sociale. Începând de la adolescenţă, tânărul este capabil de tărie, de voinţă şi de  îndreptarea acesteia spre scopuri morale-condiţie esenţială pentru formarea caracterului moral. Prin urmare, tinereţea poate fi considerată primăvara neamului, a Bisericii şi a vieţii, a naturii cu toate năvalnicele ei izbucniri spre soare şi lumină, sufletul în neîncetată căutare a adevărului, binelui şi frumosului, nădejdea cea mai sigură a viitorului, podoaba cea mai aleasă a creştinismului, mândria tuturor neamurilor pământului.

Într-adevăr, în decursul istoriei toate generaţiile mai vârstnice şi-au pus speranţele zilei de mâine în cei tineri, care să le preia munca şi strădaniile în slujba neamului şi să le rezolve toate problemele nerealizate de ei, să făurească un viitor mai bun şi mai luminos pentru cei ce vor veni după ei şi să preţuiască credinţa şi Biserica.

Exemple nenumărate de tineri creştini au luminat veacurile primare ale Bisericii creştine, în felurite forme: ca tineri studioşi, plini de râvnă pentru îmbogăţirea cunoştinţelor lor, ca tineri martiri care şi-au dat viaţa pentru triumful învăţăturilor creştine în lume, ca tineri retraşi de lume şi de toate ale ei, trăind numai pentru Hristos şi cu Hristos.

Dintre toţi membrii Bisericii, noi, tinerii suntem cei care resimţim în modul cel mai dramatic atunci când exista o ruptură între teorie şi practică. Am auzit toată viaţa noastră de pana acum predici din seria...ar trebui să ...şi foarte puţine din seria ..cum să....!

Te poţi juca cu multe, dar nu cu vorbe, căci ele sunt stropi din Cuvântul Vieţii, sau mai bine spus aşa ar trebui să fie. De multe ori se crede că noi, tinerii nu suntem pregătiţi  să înţelegem ceea ce înseamnă să fii creştin, că  receptam  viaţa creştină ca fiind mai degrabă plină de interdicţii decât o adevărată libertate, mai mult ca fiind un stil de viaţă depăşit de istorie şi de civilizaţie decât împlinirea menirii omului pe pământ.

Alteori se crede că viaţa  pe care ne-am ales-o nu este semnul că noi Îl  cunoaştem pe Dumnezeu, ci că L-am cunoscut deja şi L-am refuzat. Dar din nou, nu este aşa! Cine, văzând Lumina , va alege să rămână în întuneric? Care dintre tineri descoperind pe Dumnezeu Îi va refuza îmbrăţişarea? Chiar dacă poate  nu avem capacitatea de a percepe şi de a înţelege toate acestea, totuşi conştientizam că în Biserică sălăşluieşte adevărata viaţă. Tineretul este segmentul cu cea mai mare forţă în societate, ce poate fi canalizat în folosul  Bisericii, fiind parte integrantă din comunitatea celor ce au o credinţa vie si adevărata.  Iubirea este certificatul cu care se intră în inima omului şi cheia prin care sufletul  se deschide şi devine atent la ceea ce  noi vrem să primim si sa oferim mai departe. Povăţuirile Bisericii, învăţăturile părinţilor şi ale profesorilor pot aduce multe roade în viaţa noastră dacă sunt făcute cu devotament si receptate ca atare.

Cam aşa inteleg sa mă raportez la ceea ce înseamnă Dumnezeu: viata, iubire, adevăr, frumos, răbdare, toleranta, dreptate, rugăciune, ascultare, jertfa, iertare, toate acestea fiind tot atâtea parti ale Binelui Suprem! Acolo unde acestea nu se vad sau nu sunt experimentate nu se poate vorbi despre o existenta veşnica ci doar de una efemera pentru ca omul a fost creat după chipul si asemănarea lui Dumnezeu care este veşnic!

De felul cum ne raportam la aceasta legătura a noastră cu El pot afirma cu tarie ca doar eu sunt masura dimensiunii religioase a existentei mele pe lângă alte dimensiuni (sociala, economica, culturala, etc.), dimensiune care mă face superioara in fata altor creaturi pentru ca numai mie ca si om, ca si parte a a Divinitatii îmi este hărăzita Veşnicia!